Descriere
Când eram mică, marele mister pentru mine era nu cum se fac copiii, ci de ce. Înţelegeam mecanismul – fratele meu mai mare, Jesse, mă pusese la curent – cu toate că, la momentul acela, eram convinsă că şi el înţelesese, cel puţin pe jumătate, greşit. Alţi copii de vârsta mea erau ocupaţi să caute cuvintele „penis” şi „vagin” în dicţionarul din clasă, pe când profesoara era întoarsă cu spatele, dar eu eram preocupată de alte detalii. Bunăoară, de ce unele mame aveau numai un copil, pe când alte familii păreau să se înmulţească văzând cu ochii. Sau, cum noua colegă de la şcoală, Sedona, spunea oricui voia s-o asculte, că o cheama aşa după locul în care părinţii ei îşi petreceau vacanţa în momentul în care au conceput-o („Bine că nu locuiau în oraşul Jersey1”, obişnuia să spună tata). Acum, când am treisprezece ani, diferenţierile astea sunt şi mai complicate: tipa dintr-a opta care a renunţat la şcoală fiindcă „a dat de bucluc”, o vecină care a rămas însărcinată în speranţa că soţul ei nu va mai divorţa. Vă spun eu, dacă extratereştrii ar veni azi pe pământ şi ar studia cu atenţie motivele pentru care se nasc copiii, ar ajunge la concluzia că mulţi oameni au copii din întâmplare sau pentru că au băut prea mult într-o anumită seară, sau penmi că nu se poate asigura contracepţie în proporţie de sută la sută, sau pentru o mie de alte motive ce nu sunt prea flalante. 1 Jachetă Pe de altă parte, eu m-am născut dintr-un motiv foarte clar. Nu sunt rezultatul unei sticle de vin ieftin, al unei nopţi cu lună plină sau al vreunei patimi de moment. Eu m-am născut pentru că un specialist a luat ovulele mamei şi sperma tatălui, creând o anumită combinaţie de material genetic preţios. De fapt, când Jesse mi-a spus cum sunt concepuţi copiii, iar eu, complet neîncrezătoare, m-am hotărât să-i întreb pe părinţii mei care este adevărul, am aflat mai mult decât m-am aşteptat. M-au pus să mă aşez şi mi-au spus, bineînţeles, toate chestiile obişnuite – dar mi-au explicat şi de ce au ales micul meu embrion, şi nu altul: pentru că eu puteam să o salvez pe sora mea, Kate. — Te-am iubit şi mai mult din cauza asta, nu a uitat să precizeze mama, pentru că ştiam exact ce vom obţine. Asta m-a făcut totuşi să mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost sănătoasă Kate. Se prea poate ca eu să fi continuat să plutesc în cer sau pe altundeva, aşteptând să intru într-un trup ca să petrec câtva timp pe Pământ. Cu siguranţă, nu aş fi făcut parte din această familie. Vezi, spre deosebire de restul lumii libere, eu nu am ajuns aici din întâmplare. Şi dacă părinţii voştri v-au avut dintr-un anumit motiv, atunci acel motiv ar fi bine să existe. Pentru că, dacă el dispare, la fel dispăreţi şi voi. Magazinele de amanet or fi ele pline de porcării, dar sunt şi locul unde se înfiripă poveştile, dacă vrei să-ţi spun părerea mea, nu că m-ai fi întrebat. Ce a putut face pe cineva să apeleze la un astfel de magazin? Cine a avut atât de mare nevoie de bani, încât să vândă un ursuleţ de pluş fără un ochi? în timp ce merg spre tejghea, mă întreb dacă o să se uite cineva la medalionul în formă de inimioară la care tocmai vreau să renunţ şi dacă îşi va pune aceleaşi întrebări. Bărbatul de la casa de marcat are un nas în formă de gulie şi ochii atât de înfundaţi în orbite, încât nu-mi pot imagina cum poate vedea suficient de bine încât să-şi poată rezolva treburile. — Doreşti ceva? mă întreabă el. Tot ce pot să fac este să nu-i întorc spatele şi să merg înapoi spre uşă, prefăcându-mă că am intrat din greşeală. Sigurul lucru care mă ţine pe loc este convingerea că nu sunt prima persoană care stă în faţa acestei tejghele ţinând în mână unicul obiect din lume de care nu aş fi crezut vreodată că mă voi despărţi. — Am ceva de vânzare, îi spun. — Trebuie să ghicesc ce este? — Oh! înghit în sec şi scot medalionul din buzunarul blugilor. Inimioara cade pe sticla tejghelei peste lanţul ei încolăcit. E aur de paisprezece carate, pledez eu. De-abia dacă l-am purtat de câteva ori. Asta este o minciună; până în dimineaţa asta, nu l-am scos de la gât în şapte ani. Tata mi l-a dat când aveam şase ani, după transplantul de măduvă, spunând că cine îi face surorii ei un asemenea cadou important merită şi ea unul. Văzându-l acolo, pe tejghea, mi-am simţit gâtul gol şi tremurând. Patronul îşi pune o lupă la ochi şi acesta pare acum de mărime aproape normală. — Îţi dau douăzeci. — De dolari? — Nu, pesos. Ce credeai? — Valorează de cinci ori mai mult, îmi dau eu cu presupusul. Patronul ridică din umeri. — Nu eu am nevoie de bani. Iau medalionul, resemnată să închei târgul, şi se petrece lucrul cel mai straniu cu putinţă – mâna mea pur şi simplu se închide brusc precum o menghină. Mă înroşesc la faţă încercând cu disperare să-mi descleştez degetele. Mi se pare că trece o oră până când medalionul acela se prelinge în palma larg întinsă a patronului. Privirea lui, mai binevoitoare acum, poposeşte pe faţa mea. — Spune-le că l-ai pierdut, îmi aruncă el, gratis, un sfat. Dacă domnul Webster s-ar fi hotărât să pună cuvântul „anapoda” în dicţionarul lui, „Anna Fitzgerald” ar fi fost cea mai bună definiţie pe care ar fi putut să o dea. Exact în felul ăsta arăt eu: slăbănoagă ca o refugiată de război, fără niciun pic de piept, cu părul de culoarea vântului turbat, cu obrajii năpădiţi de pistrui, care, dă-mi voie să-ţi
