Descriere
Pentru a supravieţui psihologic am nevoie de hrană psihologică. Depind de ea. Am nevoie de afecţiune, recunoaştere, apreciere. Aceasta este dependenţa psihologică în sensul ei natural. Este O. K. Ca şi în cazul precedent, devine nocivă când am nevoie ca aceste „alimente” să vină de la cineva anume. De exemplu, vreau neapărat ca tata să mă iubească (să presupunem că sunt fată). Nu contează că alţi bărbaţi sunt afectuoşi cu mine. Eu vreau ca tata să ma iubească! Dar tata nu mă iubeşte şi eu sufăr. Sunt profund nefericită. Sunt dependentă emoţional. Acesta este sensul în care voi folosi în continuare termenul de „dependenţă”. Întro lume în care totul este interconectat, independenţa este imposibilă. Un anumit grad de dependenţă este binevenit şi util. Dincolo însă de acest punct optim, dependenţa produce suferinţă. Iată ce voi analiza mai departe. Care este substratul dependenţei? Este actul de a te agăţa de… un părinte, un partener, un copil, un profesor, un prieten. De ce te agăţi? Din ignoranţă. Nu ştii cine eşti. Ignoranţa conduce la dependenţa, iar dependenţa conduce la suferinţă. Aceasta este ecuaţia. Pe invers, cunoaşterea conduce la libertate, iar experienţa libertăţii te face fericit. E simplu. Totuşi, daca privim puţin în jur, găsim cu dificultate oameni atât de fericiţi. Eu unul nu găsesc. Care este explicaţia? Deja o ştii. Oamenii nu ştiu cine sunt. Asta nu mă miră. Ceea ce mă stupefiază este că oamenii nu vor să afle cine sunt ei cu adevărat. Ca urmare a acestei indisponibilităţi ajung ei să se confrunte cu tot felul de probleme. O parte din aceste probleme asigură prosperitatea breslei din care fac parte. Întro lume armonioasă nu vor mai exista psihoterapeuţi, tot aşa cum nu vor mai exista medici. Pentru colegii mei mai anxioşi, îi anunţ că această perspectivă este extrem de îndepărtată. Şi noi şi copiii noştri vom trăi decent de pe urma problemelor de dependenţă psihologică. Să revin la exemplul cu fata şi cu tatăl ei. Este o situaţie pe care o întâlnesc frecvent (nu că dependenţa de mamă ar fi mai rară!). Stau şi măntreb în sinea mea: De ce? De ce această cramponare? De ce aştepţi ca un munte de gheaţă să devină un vulcan? Măcar unul plăpând. Adică puţină căldură. Ce rost are să baţi la o uşă care este zidită profesionist? Evident, acest comportament nu este raţional. Este iraţional. Prin urmare, bazele lui sunt de tip afectiv. Săţi prezint câteva. Aştepţi ceea ce nu vei primi niciodată pentru că dorinţa ta mai adâncă este să te pedepseşti. În adâncul tău, vrei să suferi şi ai găsit o modalitate infailibilă de aţi produce singur suferinţă. Baţi în neştire la o uşă în spatele căreia nu se află nimeni. Dar de ce vrei să te pedepseşti? Desigur, pentru că ai greşit undeva. Care o fi greşeala asta? Răspunsurile sunt variate. De exemplu, ai greşit pentru că teai născut fată. Întro variantă mai scurtă, ai greşit pentru că teai născut. Părinţii tăi nuşi doreau un copil, iar tu teai încăpăţânat să apari. Sau tatăl tău îşi dorea un băiat şi sa întâmplat ca tu să te naşti fată. Nici nu e nevoie ca părinţii săţi fi spus asta explicit. La nivel inconştient tu eşti intens conectată cu ei şi ai putut simţi. Nu teai simţit dorită. Cu mintea ta de copil, ţiai asumat faptul de a te fi născut ca pe o eroare personală, pentru care trebuie să plăteşti, O greşeală care trebuie ispăşită prin suferinţă. Hai să ne gândim puţin! Cum poţi fi tu responsabilă pentru dorinţele tatălui tău de a avea un băiat/un urmaş? Singurul responsabil pentru această dorinţă este chiar tatăl tău. Tu teai născut fată şi te poţi bucura pentru asta. Tatăl tău suferă nu pentru că tu eşti întrun anumit fel, ci pentru că dorinţa lui este întrun anumit fel. El suferă şi asta nare nici o legătură cu tine. Trebuie să înveţe să accepte această frustrare. Este un examen pe care îl va promova sau nu, depinde numai de el. Îl poţi ajuta dacă te solicită, dar nare nici un sens să te învinovăţeşti. Dacă o faci totuşi, încercând să te comporţi ca un băiat, te invit să te cercetezi mai atent. Află cine eşti! Pentru că, străduindute să fii un băiat, teai identificat cu tatăl tău (cu dorinţa lui). În plan fantasmatic, tu eşti băiatul pe care tata şi la dorit. Când el va fi mulţumit, te va iubi. Iar a fi băiat nu se reduce la a nu purta rochii, a avea părul scurt sau a refuza să fii elegantă. Poate merge până la a face 2 facultăţi sau a avea, cu orice preţ, succes social – acestea fiind sublimări ale atributelor masculinităţii. Săţi povestesc despre altă „greşeală”. „Părinţii sau despărţit (nu se înţeleg) din cauza mea”. Cu aceeaşi minte de copil, îţi asumi responsabilitatea pentru conflicte sau divorţ. E uimitoare mintea de copil, nui aşa? Are o caracteristică interesantă. Se numeşte omnipotenţa infantilă. Copilul crede că poate să facă orice, deoarece, în special în primii ani, contactul lui cu realitatea e foarte slab, în sensul ca e mediat doar de simţuri. Capacitatea de discriminare se dezvoltă mai târziu. Prin urmare, prin simpla lui prezenţă, copilul crede că poate crea neînţelegere şi chiar violenţă între părinţi. Astfel îşi asumă o responsabilitate care nui aparţine. Mai târziu, pentru aşi ispăşi culpabilitatea, fata, încredinţată mamei după divorţ, aşteaptă zadarnic revenirea tatălui la sentimente mai bune. „Din cauza mea mama 1a părăsit pe tata. Tata suferă. Când mă va iubi din nou, înseamnă că ma iertat. Voi aştepta până atunci”. Te invit din
