Descriere
Familia Dashwood se stabilise de multă vreme în Sussex. Avea moşiemare, iar reşedinţa îi era la Norland Park, în centrul proprietăţii, unde timp demai multe generaţii dusese o viaţă atât de onorabilă încât se bucura deaprecierea unanimă a celor din jur. Fostul stăpân al acestei moşii era uncelibatar, care ajunse să trăiască până la o vârstă înaintată şi a cărui soră îifu vreme îndelungată o credincioasă menajeră şi o prietenă de nădejde. Darmoartea ei, care surveni cu zece ani înaintea morţii lui, aduse mari schimbărila conac; căci pentru a nu-i mai simţi lipsa, el invită, să se stabilească laNorland, familia nepotului lui, domnul Henry Dashwood, moştenitorul legal aldomeniului şi persoana căreia intenţiona să i-l lase prin testament. Bătrânuldomn îşi petrecu în mod plăcut zilele, în societatea nepotului, a nepoatei lui şia copiilor lor. Afecţiunea ce o simţea pentru ei toţi crescu. Permanenta atenţiea doamnei şi domnului Dashwood de a-i îndeplini dorinţele, atenţie ce nuizvora pur şi simplu din interes, ci din bunătatea sufletului lor, îl făcu pebătrân să se bucure de toate mângâierile în ultimii ani ai vieţii; iar veseliacopiilor dădu savoare existenţei lui.Domnul Henry Dashwood avea un fiu dintr-o primă căsătorie şi trei fetecu actuala lui soţie. Fiul lui, un tânăr onorabil, de ispravă, era un om cu darede mână, căci mama lui avusese o avere mare, din care băiatului îi revenisejumătate când ajunsese la majorat. Îşi spori apoi această avere prin căsătoriape care o făcu în scurt timp după aceea. Pentru el, aşadar, moştenireadomeniului Norland era de mai puţină importanţă decât pentru surorile lui;căci ele nu puteau căpăta o avere prea mare chiar dacă tatăl lor ar fimoştenit acea proprietate. Mama lor n-avea nici un ban, iar tatăl lor nudispunea de mai mult de şapte mii de lire; căci cealaltă jumătate din avereaprimei lui soţii era, după cum s-a mai spus, la dispoziţia băiatului ei, HenryDashwood beneficiind doar de uzufructul ei.Bătrânul gentilom îşi dădu duhul: când i se deschise testamentul, caaproape oricare alt document de acest fel, el pricinui pe câtă dezamăgire, peatâta bucurie. Bătrânul nu fu nici atât de nedrept şi nici atât denerecunoscător să nu-i lase domeniul moştenire nepotului lui; dar i-l lăsă înnişte condiţii care reduceau valoarea moştenirii la jumătate. DomnulDashwood ar fi vrut să poată folosi moştenirea mai mult pentru soţia şi fetelelui, decât pentru el sau pentru fiul lui: dar ea era hărăzită fiului lui şi fiuluiacestuia, un copilaş de numai patru ani, în aşa fel, încât nu-i mai dădeaposibilitatea să aibă grijă de cele care îi erau mai dragi şi care aveau maimare nevoie să li se asigure existenţa din venitul moşiei sau din vânzareapreţioaselor ei păduri. Totul era stipulat în folosul acestui copilaş care, cuprilejul vizitelor ce le făcuse când şi când la Norland cu tatăl şi cu mama lui,reuşise să-şi câştige până într-atât dragostea unchiului lui, prin drăgălăşeniice se întâlnesc adesea la copii de doi-trei ani – un anume fel de a stâlcicuvintele, o dorinţă sinceră de a-şi impune capriciile, o mulţime de şiretlicuride-ale lor şi foarte multă gălăgie – încât aproape izbutise să şteargă cuburetele toate atenţiile cu care fusese înconjurat, ani de-a rândul, bătrânuldomn de către nepoata lui şi fetele acesteia. Vru totuşi să fie mărinimos şi cuele şi ca semn al afecţiunii ce le-o purta celor trei fete, le lăsă câte o mie delire la fiecare.La început domnul Dashwood fu foarte dezamăgit; dar avea o fireveselă şi optimistă; putea, pe bună dreptate, spera să trăiască ani mulţi şi,ducând o viaţă chibzuită, să pună de o parte o sumă frumuşică din produseleunei moşii care era destul de întinsă şi susceptibilă de neîntârziateîmbunătăţiri. Dar el se bucură doar un an de averea în posesia căreia intrase.Nu-i supravieţui mai mult unchiului său; zece mii de lire, inclusiv recentamoştenire, fu tot ce le rămase văduvei şi fetelor lui.De îndată ce se află că viaţa îi este în primejdie, fu chemat fiul lui pecare domnul Dashwood îl rugă cu toată insistenţa şi urgenţa la care-l obligauboala, să aibă grijă de mama lui vitregă şi de surorile lui.John Dashwood nu era atât de sensibil ca ceilalţi membri ai familiei; darfu impresionat de o astfel de rugăminte ce i se făcea într-un asemeneamoment, şi făgădui să-şi dea toată osteneala pentru a le asigura o viaţăconfortabilă. Tatăl lui se linişti când i se dădură asemenea asigurări şi JohnDashwood avu răgazul să se gândească în ce măsură îi stătea în putinţă să leajute în mod rezonabil.Nu era un tânăr rău la suflet, în afară de cazul în care rău la sufletînseamnă a fi nesimţitor şi cam egoist: dar în general era un om stimat; căcise comporta cu bună-cuviinţă în îndeplinirea îndatoririlor lui obişnuite. Dacăs-ar fi căsătorit cu o femeie mai bună la suflet, poate că ar fi ajuns să fie încăşi mai respectat decât era: ar fi putut deveni poate el însuşi un om amabil.Căci era încă foarte tânăr când se căsătorise şi ţinea enorm la soţia lui. Darnevasta lui era o viguroasă caricatură a lui însuşi: mult mai egoistă şi maiîngustă la minte.Când îi făgăduise tatălui său, se gândise în sinea lui să sporeascăaverea surorilor sale făcându-le un cadou de o mie de lire la fiecare. Pe atuncichiar se credea în stare să o facă. Perspectiva că-şi va spori venitul pe care-lavea, cu încă patru mii de lire pe an, în afară de cealaltă jumătate ce-irămăsese din averea mamei lui, îi încălzea inima şi-l făcea să fie chiar şimărinimos. „Da, le va oferi trei mii de lire: va fi un gest frumos şi generos dinpartea lui! Şi va fi suficient pentru a le pune la adăpost de orice grijă
