Descriere
Apusul de soare însângerase orizontul deasupra acoperişurilor inegale din South Boston. Pe toate acoperişurile se vedeau păsări care parcă o urmăreau pe fata ce mergea încet pe sub ele. Kathleen Beavier îşi croia drum pe un trotuar în penumbră cei era la fel de străin ca suprafaţa îndepărtată a lunii. De fapt, se afla în acest oraş tocmai fiindcă era atât de îngheţat şi de neînsemnat. Purta o jachetă, o fustă lungă cu imprimeuri şi bocanci negri în genul celor purtaţi de trupele de gherilă – îmbrăcăminte tipică modei urbane. Ghetele o rodeau, făcându-i bătături circulare pe călcâie, dar ea accepta cu bucurie durerea. O distrăgea de la lucrul inimaginabil pe care ajunsese să-l facă. E atât de ciudat, atât de ireal, de imposibil, se gândi ea. Fata de şaisprezece ani se opri să-şi tragă sufletul la intersecţia rar circulată dintre străzile Dorchester şi Broadway. Se vedea că nu aparţinea acestui loc. Era prea aranjată, poate prea drăguţă. Exact ceea ce urmărea. Nu dăduse niciodată peste vreun cunoscut în South Boston. Cu mâinile tremurându-i tare, îşi împinse înapoi în părul ei blond ochelarii cu rame aurite. Cu puţin timp în urmă îşi spălase părul cu şampon Aveda şi-l clătise cu balsam. Părea atât de absurd şi ridicol să se îngrijoreze acum în privinţa părului! Strânse din ochi şi scoase un lung şi disperat oftat de confuzie şi deznădejde. În cele din urmă, Kathleen se forţă să deschidă ochii. Clipi în lumina usturătoare a razelor apusului şi, pentru a mia oară în ultima jumătate de oră, aruncă o privire la ceasul de mână Rolex Lady Datejust. O, Doamne, nu se poate! Era deja trecut de şase. Avea să întârzie la medic. Îşi luă inima în dinţi şi merse mai departe printre ruinele oraşului. Clădirea de pompe funebre Ahern se contura ameninţător în raza ei vizuală, apoi se pierdu în zare. Trecu în grabă pe lângă casa parohială Sf. Augustin, acum distrusă, pe 4 lâng barurile întunecoase, pe lâng un vagabond ă ă care urina pe un perete acoperit de graftiti. Îi veni în minte „Aqualung”, o veche piesă rock cântată de Jethro Tuli. Grăbi pasul mai departe, aşa cum obişnuia adesea pentru a se proteja de frigul din Noua Anglie. Din ochi îi şiroiau lacrimi, prăvălindu-i-se pe obraji şi bărbie. Grăbeşte-te, grăbeşte-te! Trebuie să faci lucrul acesta teribil. Nu te poţi opri acum! Trecuseră deja douăzeci de minute după şase când, într-un final, ieşi pe West Broadway. Recunoscu imediat clădirea cenuşie din cărămidă, ţintuită între o spălătorie deschisă non-stop şi o casă de amanet. Acesta este locul. Această… gură a iadului. Pereţii erau mânjiţi cu ruj roşu şi graffiti negru: Avortul înseamnă crimă. Avortul este un păcat de neiertat. Văzu o uşă de sticlă şi, lângă ea, o plăcuţă de bronz decolorată de soare care anunţa: Clinică Medicală pentru Femei. O cuprinse tristeţea şi simţi că leşină. Nu voia să facă aşa ceva. Nu era sigură că putea. Totul era teribil, îngrozitor de nedrept. Împinse uşa şi aceasta se deschise spre o sală de primire reconfortantă. Scaune de plastic în culori pastelate se aflau de jur împrejurul camerei. Pe pereţi atârnau postere cu mame zâmbitoare şi copilaşi dolofani. Era bine însă că, la această oră târzie, nu se afla nimeni aici. Luă un formular lăsat pe pupitrul de la recepţie. Găsi instrucţiuni şi-l completă cum se pricepu ea mai bine. Se aşeză confortabil într-un scaun albastru-deschis şi-şi notă informaţiile medicale cu litere mari. Acum, mâinile îi tremurau şi mai puternic. Piciorul, strâns în gheata soldăţească, lovea cu nervozitate podeaua. Kathleen căută în memorie ceva, orice, care ar fi dat un sens acestei poveşti. Nu are niciun sens! Nu mi se poate întâmpla aşa ceva! N-ar trebui să fiu în clinică. Se giugiulise cu băieţi, dar, fir-ar să fie, ştia foarte bine diferenţa între un sărut şi… sex. Nu mersese niciodată până la capăt cu vreunul dintre ei. Nici măcar nu-şi dorise. Era prea conservatoare când venea vorba despre sex – sau poate doar o puritană, sau doar o fată bună –, dar nu făcuse nimic greşit.