Descriere
Ca să-ţi fie drag să trăieşti trebuie să iubeşti oamenii. Să-i iubeşti. Măcar câţiva într-o viaţă. Mila nunseamnădrag de viaţă. E-o coardă a cărei vibraţie te face să navighezi prin viaţă, punându-te-n loculsemenului pe care-l judeci. Îl judeci, încerci să-l înţelegi, îi ierţi multe. Asta nu-nseamnă că-l şi iubeşti.Poţi fi dispus chiar să-ţi dai viaţa pentru un semen al tău, fără să-l iubeşti. Ai da-o chiar cu voluptateade-a scăpa de ea. De-a trece pe-un tărâm al unei sperate neştiinţe totale, a unei linişti netulburate. Câţioameni nu şi-ar dori să se culce seara şi să nu se mai scoale dimineaţa. Cele mai cumplite inspiratoareale acestei dorinţe sunt bolile fără speranţă de vindecare, boli chinuitoare, echivalente ale uneineîngăduit de lungi agonii; şi singurătatea. În privinţa trupului – cu grave repercusiuni asupra sufletului.Momentul când îţi dai seama că n-ai avut pe cine să iubeşti într-o viaţă înseamnă începutul agonieisufletului, agonie ce se reflectă mai întâi într-un cenuşiu amorf al ochilor – ei îmbătrânesc primii – într-unrictus al gurii, pe care-ţi trebuie mult exerciţiu în oglindă pentru a învăţa să-l ascunzi. Această agoniesufletească se reflectă într-o îmbătrânire fizică bruscă. Descoperirea asta, a vidului unei vieţi, te schimbăde azi pe mâine, ca trecerea prin groaza unei catastrofe.De obicei, oamenii-şi fac spaime cu privire la un viitor cu semne sumbre în prezent. Suzana nu şi-ar finchipuitcă un om îşi poate-afla spaime într-un trecut tern, lipsit de bucurii în mare parte, dar şi decatastrofe. Nu şi-ar fi-nchipuit că lipsa dragostei de oameni, de mulţi oameni, într-un trecut mort şingropat,putea fi temei de spaimă. O viaţă ca o-ncăpere goală, cu pereţii coşcoviţi.«Trecut mort şi-ngropat». Expresia trebuie să fi datat de pe vremea când la români nu se pomenea deincinerare. Altminteri, de ce nu: «trecut mort şi făcut scrum ori cenuşă?». Scrum şi cenuşă, cum spera eas-ajungă-n câteva zile, dacă Dumnezeu voia să le-arate un semn de bunăvoinţă, ei şi lui fiu-său, Mihai.«Semn de bunăvoinţă!», de parcă s-ar fi aflat la un ghişeu, în faţa unui funcţionar public! «Tendinţaomului de-a transpune totul în mărunţişul nostru de viaţă». Şi cum să fi gândit despre Dumnezeu pentru anu reduce legătura cu El la dimensiunile mediocre, umane? «Bunătatea, mizericordia Lui?». Spera caDumnezeu să şi le manifeste curând faţă de ea. Mult mai important era altceva: Cel de Sus să-şi manifestebunătatea asupra lui Mihai, fiindcă ea se simţea tot mai vinovată că adusese pe lume acest copilnelegitim, adică «fără tată» în certificatul de naştere.Cât ea fusese în putere şi dăduse pe brânci lecţii de matematică şi de fizică, Mihai nu se-arătasefrustrat de lipsa unui tată. Boala maică-sii îi trezise brusc nemulţumirea copilului fără tată, nemulţumiretranspusă în reproşuri pe-un ton dur şi mai ales de zeflemea: «Unde ţi-e, cucoană, bărbatul să te poarte-ncârcă pe la doctori?». «Ai fi putut să ai un tată legitim care să moară şi să-ţi lase o pensie mai mică decâttrei-patru meditaţii de-ale mele. Sau şi mai bine – unul plecat peste mări şi ţări, unul care să nici nu-şimai aducă-aminte că are undeva un copil; ori, ca supremă grijă, să-ţi trimită din an în Paşti câte-ofotografie cu nişte canguri ori cu peisaje exotice».«La patruzeci şi doi de ani, copil îţi trebuia şi încă din flori?! La câtă minte ai, mă mir cum dracu’ de-ifaci pe „meditaţii” ăştia de intră prin facultăţi!». «Cu-aceeaşi minte şi pe tine te-am făcut cibernetician.Te rog să mă ierţi că te-am adus pe lume. Eu n-am să mi-o iert nici pe patul de moarte». «Oho, începemiară cu moartea, ca să impresionăm auditoriul! Mai bine fă-mi nişte sendviciuri că azi stau până seara lafirmă».
