Descriere
Războinicul deşertului se uita pe fereastra care, bătută de nisipul zgrunţuros, devenisedin transparentă, opacă; ochelarii de protecţie îi ascundeau ochii, iar keffiyeh-ul îi acoperearestul chipului. Afară, soarele arzător albise totul în jur, aşa cum face şi cu oasele ce zacabandonate în deşert: clădirile, molozul, până şi oamenii.Se uită la bărbatul care mergea încet, târându-şi picioarele, în celălalt capăt al străzii,purtând şi el un keffiyeh înfăşurat în jurul capului, ca să-l apere de praf. Nu erau prea mulţitrecători în zona asta a oraşului, nu acum, când soarele se ridicase sus pe cerul albicios, iartemperatura trecuse bine de cincizeci de grade. Chiar şi aşa, trebuia să se grăbească.De undeva din spatele lui, din fundul clădirii, se auziră o bufnitură şi un geamătînfundat. Veri????că dacă străinul dădea semne că ar ???? auzit ceva, dar acesta îşi continuadrumul, ţinându-se cât mai aproape de fâşia îngustă de umbră pe care i-o oferea zidul ciupitde rafalele de arme automate şi de exploziile grenadelor. Îl urmări cu privirea până când setopi în aerul fierbinte, apoi îşi îndreptă din nou atenţia către încăperea în care se afla.Biroul ţinea de un atelier auto a????at la periferia oraşului. Mirosea a motorină, atranspiraţie şi a ţigări ieftine. O fotogra????e înrămată era agăţată pe unul dintre pereţi, iarpersonajul său central părea să supravegheze mândru grămezile de hârtii unsuroase şipiesele de schimb care acopereau ????ecare centimetru pătrat din încăpere. Spaţiul erasu????cient de mare cât să găzduiască un birou şi două scaune şi su????cient de mic pentru caaparatul voluminos de aer condiţionat să menţină o temperatură rezonabilă. Atunci cândfuncţiona. Acum nu era cazul. Încăperea era aidoma unui cuptor încins.Oraşul suferea de luni de zile din cauza întreruperilor de curent, unul dintre preţurile, nupuţine la număr, pe care populaţia era nevoită să le plătească în schimbul eliberării.Oamenii începuseră deja să vorbească cu nostalgie despre regimul lui Saddam, ca desprenişte timpuri trecute mai fericite. „Sigur, mai dispărea câte unul din când în când, dar celpuţin aveam lumină.“ Era uimit cât de repede uitau oamenii. El nu uita nimic. Fusese unproscris pe timpul lui Saddam şi rămăsese la fel pe timpul actualei ocupaţii. Îi era credinciosdoar ţării.Un alt geamăt de durere îl readuse în prezent. Începu să golească sertarele, să deschidădulapurile, sperând că va găsi repede piatra pe care o căuta şi că va putea să se facănevăzut în deşert înainte ca următoarea patrulă să treacă pe acolo. Dar era limpede căbărbatul care se afla în posesia ei îi cunoştea valoarea. Nici urmă de piatră în încăpere.Luă fotogra????a de pe perete. O mustaţă neagră şi groasă, a la Saddam, se lăbărţa pe unchip durduliu, ale cărui trăsături se topiseră sub efectul prosperităţii; o dishdasha albă îistrângea burta bărbatului, iar acesta îşi ţinea braţele în jurul a două fete care zâmbeautimid înspre aparatul de fotogra????at şi care îi semănau, din nefericire. Toţi trei se sprijineaude maşina albă de teren parcată acum în curtea din faţă a atelierului. Bărbatul o cercetă,auzi ticăitul motorului care se răcea, zări aerul ????erbinte care tremura pe deasupra ei şi uncerc mic, aproape invizibil, a????at în partea de jos, în mijlocul parbrizului întunecat. Zâmbi şiporni într-acolo, ţinând încă fotografia în mână.
