Descriere
Poetul găseşte singura soluţie de supravieţuire spirituală care să învingă timpul şi să eternizeze simţirea umană: „Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire / Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră”.Accesul la iubire are valoare supremă, conferind sens profund existenţei umane, dragostea având puteri demiurgice „Dragostea-i unica vecie dată nouă”, sugerând ideea că numai iubirea poate eterniza sufletul omului, pe când absenţa ei l-ar vesteji „în noi ca floarea-n glastră”, comparaţiile care sugerează uscăciunea interioară a omului lipsit de dragoste fiind de natură vegetală. Viaţa efemeră a omului este sugerată prin simboluri semnificative pentru trecerea implacabilă a timpului: „piericiunea noastră”, „se vestejeşte Timpul”, „floarea-n glastră”, „altoiul şubred”, „răsădim în cremeni”. Partea a doua transferă iubirea în planul concretului, poetul imaginând o ceartă între îndrăgostiţi („Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-alungi”), accentuând prin acest pretext trăinicia sentimentului de dragoste („Minunile iubirii n-au stavile pe lume”). Iubirea capătă dimensiuni sacre, energia şi forţa acestui sentiment pot face minuni, asemenea celei bilblice, a scoaterii din moarte a lui Lazăr: „Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci, / Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume, / Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine, / Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine”. Iubita capătă, aşadar, şi ea dimensiuni sacre, este Iubita Christ şi are puteri demiurgice. În concluzie, sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemerităţii, dăruindu-l cu eternizare.Sonetul CLXXXIII are tendinţa de a depăşi teluricul, aspirând spre zona esenţelor pure, spre sacru. Iubirea devine un proces iniţiatic prin intermediul căruia omul accede spre marile taine cosmice, o tentativă dramatică a individului de a-şi depăşi condiţia umană.
