Descriere
În vara anului 1914, Europa este în majoritatea ei monarhică: nouăsprezece dintre cele douăzeci și două de state independente sunt regate, imperii, principate sau mari ducate 1 . Există doar trei republici, care constituie aproape niște excepții: Franța (din 1870), Portugalia (din 1910) și Confederația Elvețiană, al cărei regim este deopotrivă prezidențial și parlamentar. Unsprezece state vor intra în război, opt vor participa involuntar la conflagrație, căci neutralitatea anumitor monarhii, cum ar fi Belgia sau Luxemburg, nu le va permite să scape de o invazie și, după caz, de lupte armate sau de o rezistență alături de Aliați. Dintre republici, Franța este singurul stat care se va implica în conflict de la bun început, dat fiind că Portugalia nu va intra în război decât în primăvara anului 1916, în timp ce Elveția, fără abatere de la regulă, își va păstra neutralitatea tradițională. Exceptând Franța, Primul Război Mondial se naște din înfruntarea suveranilor și a guvernelor lor contra altor împărați, altor regi și altor miniștri care se consideră obligați prin alianțele și interesele lor. Avem de-a face, așadar, cu un „război al monarhilor“. Rivalitățile politice, militare și comerciale se grefează pe diverse certuri personale, fără a uita convingerile religioase, adesea determinante. Acești oameni sunt în fruntea unor țări, uneori imense din punct de vedere teritorial, cu destine străvechi sau recente și cu o geografie adesea complexă și instabilă, îndeosebi în Europa Centrală și de Sud, unde Imperiul Otoman, în declin începând din 1830 și care nu poate fi considerat european, se căznește să își păstreze ultimele zone de influență în Europa. În 1912 și în 1913, două războaie, numite „balcanice“, constituie un fel de repetiție regională a unui conflict care va deveni mondial. Din punct de vedere diplomatic, Europa este împărțită în două blocuri, constituite la sfârșitul secolului al XIX-lea sau la începutul secolului al XX-lea. Pe de o parte, Tripla Alianță (sau Puterile Centrale), inițiată de Bismarck pentru a izola Franța, cuprinde Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar și regatul Italiei (acesta fiind din ce în ce mai reticent, din cauza expansiunii sale coloniale în Libia, pentru care se înțelege cu Franța, Marea Britanie și Rusia, Aliați cărora li se va alătura în 1915, rupând aderarea la cauza Berlinului și a Vienei). De cealaltă parte, ca reacție la Tripla Alianță, au fost semnate acorduri bilaterale: Alianța franco-rusă, Antanta Cordială (între Franța și Marea Britanie), Convenția anglo-rusă. Aceste tratate vor duce, în final, la formarea Triplei Înțelegeri, numită și Antanta (Franța, Rusia, Marea Britanie). Se poate remarca însă că aceste coaliții nu au exclus unele resentimente sau chiar atitudini de indiferență: astfel, Italia nu avea niciun fel de simpatie pentru aliații ei germano-austrieci, iar Parisul și Londra nu au susținut Sankt-Petersburgul în războiul dezastruos purtat de Rusia contra Japoniei. Ambițiile coloniale, care prelungesc naționalismele, vor pune în lumină grave antagonisme. Mergând până la ură. Dincolo de declarații, comportamente și decizii publice, acești suverani nu sunt decât niște conducători încoronați reprezentând statul lor. Întrebându-ne, în continuare, care au fost motivele Primului Război Mondial și ale înlănțuirii de tensiuni și incidente ce au condus la o apocalipsă, trebuie să nu uităm că monarhii dinainte de 1914 sunt în primul rând niște ființe umane, cu viața lor intimă, ezitările lor, manevrele lor pentru a se informa, alegerile lor, puterile lor mai mult sau mai puțin reale, influențele lor adesea esențiale, personalitățile lor, obsesiile, temerile lor și credința în simbolul, suprem și sacru, pe care îl întruchipează de secole, de decenii sau de câțiva ani. Ca o circumstanță excepțională: acești suverani, care se vor uni sau se vor lupta — și, uneori, vor schimba tabăra în timpul ostilităților —, sunt aproape toți înrudiți prin legături de sânge, iar soțiile lor întăresc adesea aceste alianțe. Unii dintre ei se aseamănă fizic în mod tulburător, atunci când barba și mustața sunt de rigoare. Se întâlnesc cu prilejul unor vizite oficiale, căsătorii sau aniversări, fiecare dintre monarhi arborând, printr-o curtoazie uneori inoportună, uniforma și decorațiile celuilalt. „Bună ziua, dragul meu văr.“ „Respectele mele, scumpa mea nepoată.“ Și, câteva săptămâni, uneori câteva zile după aceste festivități forțate, se vor ataca și se vor cotropi unii pe alții. Astfel, „războiul regilor“ va fi o incredibilă reglare de conturi în familie, la scara unui continent; și va fi exportat chiar foarte departe, dincolo de oceane și mări, conform logicii colonizării. Dar acești bărbați și aceste femei care împărtășeau existențele lor, cine erau ei, cine erau ele? De la năzuință la întunecarea minții, de la curaj la nevolnicie, de la ranchiună la abnegație, care au fost secretele lor? Care au fost viețile lor personale, iubirile, tăria și slăbiciunile lor? Ce consecințe au avut luptele, victoriile, înfrângerile, speranțele de pace asupra lor înșiși și asupra celor apropiați lor? Conștientizau ei sau nu consecințele deciziilor lor? Au fost ei oare, pur și simplu, depășiți de evenimente și incapabili să oprească angrenajul? Ceea ce propune, așadar, această lucrare este o privire esențialmente umană asupra celor două Războaie Mondiale, precum și asupra perioadei interbelice inițial promițătoare, apoi brutale și zbuciumate odată cu ascensiunea totalitarismelor. Două lumi se vor prăbuși, două tratate de pace vor da naștere unor noi blocuri. Câteva monarhii vor fi înlăturate, unele vor supraviețui, altele vor triumfa, câteodată tardiv. Chiar și cele care vor fi rămas neutre, ca regatele scandinave sau Spania, nu vor fi scutite de uriașe bulversări sociale, economice și culturale. La o sută de ani după 1914, zece state europene din douăzeci și opt, dintre care șapte sunt membre ale Uniunii Europene, sunt în continuare monarhii, în principal constituționale. Înrădăcinate în tradiție, dar reprezentând poli de stabilitate în aceste vremuri de incertitudine, majoritatea se bucură de o popularitate reîmprospătată și, adesea, de o întinerire prin acești regi și aceste regine din secolul al XXI-lea, care constituie fundamentul autorității publice. Și conferă un chip viitorului pe care îl făuresc. Jean des Cars În timpul războiului din 1914–1918, doi suverani balcanici poartă același prenume: Ferdinand I, rege al României din 1914 până în 1927. Este din dinastia Hohenzollern- Sigmaringen. Ferdinand I, rege al Bulgariei sau „țarul bulgarilor“ din 1908 până în 1918. Este din dinastia Saxa- Coburg-Gotha. De la sfârșitul războiului și continuând în perioada interbelică, alți suverani poartă același prenume: Alexandru I al Greciei domnește din iunie 1917 până în octombrie 1920. Alexandru I al Iugoslaviei domnește din 1921 până în 1934. Fiul său, Petru al II-lea, se va căsători, în 1944, cu Alexandra a Greciei, fiica lui Alexandru I al Greciei și a Aspasiei Mános. Fiecare dintre cei doi soți are drept tată un Alexandru I (al Iugoslaviei pentru Petru al II-lea și al Greciei pentru Alexandra). 1 Nu s-au luat în calcul Vaticanul, Stăreția din Malta, Principatul Andorra și Republica San Marino.
