Descriere
După "focul de artificii" pe care l-a stârnit în Paradise, Ohio, John Smith fuge împreună cu Sam, Numărul Şase (o fată de pe Lorien) şi cu câinele Bernie Kosar. Ei caută alţi supravieţuitori lorici. Între timp, Numărul Şapte (Marina), care s-a ascuns în mănăstirea Sfânta Tereza din Spania, caută informaţii despre John după ce bătălia pe care a dus-o în Paradise apare în presă. Urmează o nouă aventură cu bătălii pline de "scântei" în bârlogul mogadorienilor. Lectură plăcută!Notă: din punctul meu de vedere, titlurile volumelor 2 şi 3 au fost traduse greşit de către Nemira. Dacă cititorii au remarcat, fiecare volum se centrează asupra unui personaj. Deci cred că nu este vorba despre "Puterea celor şase" ci despre "Puterea lui Şase" iar "Lupta celor nouă" este, de fapt "Lupta lui Nouă". Dar acestea sunt titlurile date de editură, deci mergem cu ele mai departe.FRAGMENT:— Mogadorienii, începe ea, cu voce scăzută, înghiţind în sec când vede că a atras atenţia mea şi pe a lui Sam, ne-au ajuns în ziua următoare celei în care răspunsesem la postarea lui Doi, într-un oraş dezolant din vestul Texasului. Veneam din Mexic, Katarina condusese cincisprezece ore fără întrerupere, se făcuse târziu şi amândouă eram moarte de oboseală, fiindcă niciuna dintre noi nu dormise. Ne-am oprit la un motel de pe autostradă, câtuşi de puţin diferit de cel din care abia am plecat acum. Era o localitate mică, parcă desprinsă dintr-un western, plină de cowboy şi de fermieri. În faţa unora dintre clădiri existau până şi stâlpi de care să-ţi legi calul. Arăta foarte straniu, dar noi veneam dintr-un oraş prăfos din Mexic, aşa că n-am stat pe gânduri înainte de-a ne opri.Se întrerupe când suntem depăşiţi de o altă maşină. O ur-măreşte cu privirea şi se uită la vitezometru înainte de a continua drumul.— Ne-am dus să mâncăm ceva, într-un restaurant gen vagon de tren. Când eram pe la jumătatea mesei, a intrat un bărbat şi s-a aşezat. Purta cămaşă albă şi cravată, dar era o cravată stil western şi hainele erau demodate. L-am ignorat, deşi eu am remarcat că restul clienţilor din local se holbau la el, la fel cum se holbau şi la noi. La un moment dat, s-a răsucit şi s-a uitat în direcţia noastră, dar, de vreme ce toţi ceilalţi făceau acelaşi lucru, n-am pus lucrurile cap la cap. N-aveam decât treisprezece ani, şi în momentul ăla mi-era greu să mă gândesc la orice altceva în afară de somn şi mâncare. Aşa că ne-am terminat cina şi ne-am întors în camera noastră. Katarina s-a repezit să facă duş; şi, când a ieşit, înfăşurată într-un halat, s-a auzit o bătaie în uşă. Ne-am uitat una la alta. Ea a întrebat cine e, şi un glas de bărbat a răspuns că era administratorul motelului şi că ne aducea prosoape curate şi gheaţă. Eu atunci m-am dus la uşă fără să stau pe gânduri şi am deschis-o.— Oh, nu, zice Sam.Şase dă din cap.— Era bărbatul din restaurant, cel cu cravată western. A intrat drept în cameră şi a închis uşa. Eu îmi purtam pandantivul la vedere. A ştiut imediat cine eram, iar eu şi Katarina am ştiut imediat cine era el. Cu o singură mişcare fluidă, a scos un cuţit din betelia pantalonilor şi l-a aruncat spre capul meu. S-a mişcat repede, n-am avut timp să reacţionez. Pe atunci n-aveam nicio Moştenire, niciun mijloc de apărare. Eram ca şi moartă, însă s-a petrecut cel mai straniu lucru cu putinţă. În vreme ce pătrundea cuţitul în ţeasta mea, s-a despicat a lui. Eu n-am simţit absolut nimic. Am aflat abia mai târziu că mogadorienii n-aveau idee cum lucra vraja, nu ştiau că nu mă puteau ucide înainte de a muri numerele unu până la cinci. A căzut la pământ şi-a explodat, transformându-se în cenuşă.— Minunat, comentează Sam.— O clipă, mă amestec eu. Din câte-am văzut eu, mogadorienii sunt destul de uşor de recunoscut. Au pielea atât de albă încât pare decolorată artificial. Iar dinţii lor şi ochii... Vocea mi se pierde. Cum a fost posibil să nu-l recunoaşteţi în restaurant? De ce i-ai dat drumul în cameră?— Sunt foarte sigură că numai cercetaşii şi soldaţii arată astfel. Reprezintă versiunea mogadoriană a armatei. Sau, oricum, aşa mi-a spus Katarina. Ceilalţi seamănă cu oamenii obişnuiţi la fel de mult ca noi. Tipul care-a intrat în local arăta a contabil, purta ochelari cu rame subţiri, pantaloni negri, largi, o cămaşă albă cu mâneci scurte şi cravata aia. Avea chiar şi o mustaţă de-a dreptul idioată. Mi-aduc aminte că era bronzat. N-am avut idee că ne urmărise.— Asta mă linişteşte, spun, cu sarcasm.