Descriere
Portocalele verzi de Vitali Cipileaga carte online gratis în format electronic .PDFNe considerăm stăpânii naturii și ai pământului. Dar ce putem face atunci când natura decide să se răzbune pe noi? La numai 26 de ani, Adriana are o mulțime de întrebări la care nu a găsit încă răspunsuri. De ce mama și bunica ei au împărtășit același destin tragic la vârsta de 27 de ani? Este o pură coincidență sau un blestem de familie? În căutarea hipnotică dintre viață și moarte, dintre trecut și prezent, ea descoperă un tulburător secret de familie. Între provocare și adevăr, viața Adrianei se scurge ca firele de nisip dintr-o clepsidră.Un roman despre incredibila forță vindecătoare a dragostei și legătura puternică dintre om și natură. Fragment Merge cu părul despletit pe străzile curate ale orașului Funchal, inspirând adânc aerul proaspăt și lemnos. În mână ține un coș de culoare albă, din care stau să provoace o avalanșă câteva portocale. Trei bărbați o urmează, ducând cu ei alte câteva lăzi pline. Le-a cules chiar ea o zi întreagă, din livada pe care au plantat-o părinții ei, acum douăzeci și șapte de ani. Ajunge în mijlocul străzii pietonale și lasă cu atenție coșul pe asfaltul încă umed. Scoate din el primul fruct, o portocală coaptă, pe care o strivește latent în bolta fierbinte a palmei. O privește cu ochii ei verzi și umezi, urmărindu-i afluenții oranj prelingându-se accelerat pe braț. Este un ritual solemn de recunoștință adus naturii. De sub coaja fructului curge sângele neamului său și al unui armistițiu de pace încheiat mai bine de două decenii în urmă. Începe să o decojească, apoi mușcă cu sete din ea și mustul dulce-acrișor al portocalei îi revigorează pupilele. Închide ochii, lăsându-se pradă acelei plăceri afrodiziace prin care creează o conexiune sacră cu trecutul, dar mai ales cu cea căreia îi datora totul până astăzi dar, mai ales, de acum încolo. Deschide ochii abia când în jurul ei se aud râsete de copii. Își amintește pentru ce a venit. Ridică coșul de jos, ia câteva portocale în mână și se îndreaptă spre mulțime. Începe să împartă din fructe, zâmbind inocent și sincer celor din jur.— Portocalele s-au copt. Portocalele s-au copt. Portocalele s-au copt. Repetă întruna fraza cu un entuziasm ingenuu. Face semn și celorlalți bărbați să-i repete gestul, așa încât în doar câteva minute întreaga stradă devine o livadă de oameni ce își purtau recunoscători portocalele în palme. E o tradiție să împartă, în fiecare an de ziua ei, portocale. Însă de data aceasta e mai mult decât atât. Azi e prima zi dintr-o viață furată generații în urmă și returnată prin sacrificiul suprem adus pe altarul iertării. Azi Natura îi zâmbește și îi dă de înțeles că nu va încălca legământul făcut la nașterea ei. Portocalele s-au copt, iar viața continuă să curgă prin venele timpului mai potentă și mai dulce ca niciodată. Își privește ceasul prins la mâna stângă și tresare. Mai are ceva de făcut și nu este cazul să întârzie. Îi roagă pe bărbații de lângă ea să ducă treaba la bun sfârșit, apoi se întoarce și începe să meargă grăbită în sus, în direcția stației. Poartă doar o rochie roșie cu mâneci lungi, în plină iarnă, totuși nu are de ce să-și facă griji. Se află pe insula primăverii eterne, Madeira, acolo unde soarele îți sărută privirea în fiecare zi, chiar și după o ploaie dementă, ca cea de acum două ore. Inspiră cu putere aerul matinal și candid și îl expiră sălbatec și înfierbântat. Pantele de 45 de grade o fac să transpire, dar nici gând să cedeze. E însetată de viață și gata să absoarbă freamătul fiecărei clipe pe care o culege din neant.
