Descriere
Pirații și corsarii de Horia Matei descarcă cărți pentru copii online .pdf „De ce tocmai o istorie a pirateriei?” te vei întreba, poate, cititorule. Pentru a putea răspunde la această întrebare, autorul cărţii pe care o ai acum în faţă îşi ia îngăduinţa să relateze o întâmplare de demult, o întâmplare din viaţa lui care s-a desfăşurat, vreme de aproape un deceniu - anii copilăriei şi ai adolescenţei - într-un orăşel de pe malul Dunării. Oraşul - un târg searbăd, cu străzi bolovănoase şi prăfuite, aflat la poalele unor dealuri ce se lăsau către Dunăre - se mândrea, ca multe aşezări de la graniţa de miază-zi a ţării, cu urmele unei şosele construite cu aproape două milenii în urmă de către legiunile împăratului Traian, precum şi cu ruinele unei cetăţi turceşti care crease uneori dificultăţi voievozilor valahi - acestea fiind singurele elemente de culoare ale unei eventuale monografii istorice a oraşului. Aici, în această modestă aşezare, i-am citit pentru prima oară pe Robert L. Stevenson şi Joseph Conrad şi am văzut câteva filme de aventuri turnate la Hollywood sau aiurea. Împreună cu doi colegi de liceu şi prieteni, care citiseră aceleaşi cărţi, văzuseră aceleaşi filme şi aveau aceeaşi imaginaţie înflăcărată, ne duceam adesea în zăvoiul de pe malul Dunării, priveam remorcherele şi şlepurile trecând leneşe în susul apei. Nu ştiam de unde vin, nici încotro se duc, dar în închipuirea noastră modestele vase, încărcate cu grâu sau vite, erau nişte semeţe corăbii plutind pe apele înspumate ale vastelor oceane, şi vedeam parcă aievea pavilionul negru cu cap de mort fluturând pe catargul cel mare şi sfidând cerul. După aceea ne duceam într-o pădurice situată în apropiere şi ne jucam „de-a piraţii”. Unul dintre noi îşi lega peste ochi o cârpă neagră şi căpăta porecla „Chiorul”, altul îşi trecea un băţ printr-un crac al pantalonilor şi devenea „Picior de lemn”, alte beţe se transformau în săbii; aveam şi un pistol-jucărie, care făcea să pocnească nişte dopuri şi pe care scria „Made în Germany”. La un moment dat, aflând că meleagurile acestea fuseseră bântuite pe vremuri de un fioros pirat turc, un anume Deli Hussein, adică Hussein „Nebunul”, care îngropase aici o comoară - o ladă plină cu galbeni, icusari şi mahmudele - am săpat cu râvnă, zile în şir; prin luminişurile zăvoiului şi prin alte locuri alese după calcule savante, dar nu ne-am ales nici cu galbeni, nici cu icusari şi nici măcar cu vreun iatagan ruginit, ci numai cu băşici în palme... Mulţi, foarte mulţi ani după aceea am citit undeva că în largul coastei chiliene se află o insulă nelocuită, în care o vestită căpetenie de piraţi ar fi îngropat o comoară; întreaga suprafaţă a insulei este presărată cu gropi săpate de cei care de-a lungul vremii au căutat lăzile cu aur şi bijuterii ale piratului, tot aşa precum şi noi căutasem comoara lui Hussein, fiorosul pirat de pe Dunăre.). La aproape patru decenii de la joaca noastră din zăvoiul de pe malul Dunării, în decembrie 1972, mă aflam călător în Bretania; aici, în regiunea ciudatelor monumente megalitice de la Carnac, nu departe de o fermecătoare aşezare de pescari numită Locmiquelic, chiar pe malul Atlanticului, un negustor intrepid deschisese o cârciumă construită în formă de corabie şi o botezase: ”Aux rendez-vous des flibustiers”. Remarcam atunci către prietenul şi tovarăşul meu de călătorie, doctorul Alfred V., că o astfel de firmă este aici la ea acasă, deoarece dintre flibustierii faimoşi care au bântuit apele Caraibe nu puţini erau bretoni, poate că originari chiar din locurile acestea, unde tocmai ne aflam. Iar amicul meu - care pe lângă faptul că este un spirit practic, pozitiv, se bucură de un binemeritat renume în profesia lui de psihiatru - n-a pierdut prilejul să adauge că amintirile copilăriei revin adesea şi persistă uneori cu tenacitate, că respectivul negustor ştie, probabil, acest lucru şi a găsit, pentru firma lui, o formulă menită să atragă muşterii.