Descriere
Greșeala lordului Emsworth de P.G. Wodehouse top 10 cele mai umoristice cărți ale secolului trecut, carte PDF Adevarate capodopere umoristice, romanele lui Wodehouse au fost traduse în peste treizeci de limbi (inclusiv în japoneză și în arabă). În anul 1944, tirajele operelor sale depășiseră deja cinci milioane de exemplare. Greșeala lordului Emsworth este primul roman din „seria Castelului Blandings”. Proprietarul castelului, distratul lord Emsworth, își însușește din greșeală un scarabeu, piesa cea mai valoroasă din colecția americanului J. Preston Peters, declansînd un lanț de situații trăsnite. Falși servitori, încurcături amoroase și personaje bizare mișună la tot pasul, surprinzînd necontenit cu replicile lor savuroase și peripețiile lor aiuritoare. Prolog Când această carte a fost publicată prima dată – în urmă cu cincizeci şi trei de ani1 –, scriitorii din America se împărţeau în două categorii bine definite: Grangurii, care colaborau regulat la Saturday Evening Post, şi Janghinoşii sau Scursurile, care credeau că a dat norocul peste ei dacă publicau vreo povestire în Munsey’s, Popular sau în alte reviste de duzină. Eram deja, de vreo cinci ani, un membru privilegiat al celei de-a două categorii când am scris primele cuvinte din Greşeala lordului Emsworth. La mijlocul romanului m-am căsătorit (şi am rămas aşa de atunci) cu un înger sub formă umană care avea şaptezeci şi cinci de dolari. Fiindcă am reuşit să economisesc cincizeci, stăteam destul de bine din punct de vedere financiar, dar simţeam nevoia de mai mulţi bani şi, prin ceea ce şi acum socotesc că a fost un adevărat miracol, i-am obţinut. Agentul meu, care trebuie că era cel mai optimist dintre optimişti, a trimis lucrarea la Saturday Evening Post, şi George Horace Lorimer, vestitul editor al revistei, a cumpărat-o s-o publice în foileton şi mi-a plătit suma uluitoare de 3 500 de dolari pentru ea, adică şapte sute de sovereigni2 sclipitori de aur, cât făceau pe vremea aceea. Am înţepenit de uimire. Întotdeauna ştiusem vag că există pe lume 3 500 de dolari, dar niciodată nu mă aşteptasem să-i ating. Pe atunci, dacă aveam o sută de dolari în plus, mă gândeam că o duc bine. 1 Romanul a fost publicat în 1915, iar această prefaţă a fost scrisă de autor pentru prima ediţie din Penguin Books, apărută în 1979 (n.tr.). 2 Veche monedă britanică, valorând o liră (n.tr.). P.G. Wodehouse 6 Am trăit mereu cu impresia că Lorimer trebuie să fi devenit brusc generos în momentul în care a văzut titlul. Povestirile mele din revistele de duzină fuseseră semnate „P.G. Wodehouse”, dar Greşeala lordului Emsworth era de PELHAM GRENVILLE WODEHOUSE şi sunt convins că acest lucru l-a binedispus. În zilele acelea, în America, un scriitor, dacă nu avea trei nume, era ca şi cum ar fi umblat în pielea goală. Era pe vremea lui Richard Harding Davis, James Warner Bellah, Margaret Culkin Banning, Earl Der Biggers, Charles Francis Coe, Norman Reilly Raine, Mary Roberts Rinehart, Clarence Budington Kelland şi Orison Swett – da, zău, nu glumesc – Marden. Evident, un editor cu capul pe umeri ca Lorimer nu putea să lase să-i scape printre degete un Pelham Grenville Wodehouse. Sincer vorbind, dacă m-ar întreba cineva dacă îmi plac numele Pelham Grenville, i-aş mărturisi că nu. În momentele mele de tristeţe mi se pare că nu există altele mai vulgare. Îmi amintesc că la botez am protestat vârtos când le-a rostit preotul, dar el s-a ţinut tare. „Şi acum, a zis el cu hotărâre după ce a aşteptat o pauză între ţipetele mele, te numesc Pelham Grenville.” Ştiu că mi-au pus numele astea după naşul meu şi nu m-am ales cu nimic de la el în afară de o cănuţă de argint pe care am pierdut-o în 1897. Nu bănuiam pe atunci câte foloase o să trag de pe urma acestei etichete îngrozitoare treizeci şi patru de ani mai târziu. (S-ar putea ţine teorii moralizatoare pe această temă, dar mai bine o lăsăm moartă acum. Mai târziu, poate.) Greşeala lordului Emsworth a fost prima din ce-aş putea numi – şi chiar o s-o fac – Poveştile Castelului Blandings. De atunci am mai scris nouă romane şi mai multe povestiri despre acest conac impunător din Anglia. Şi aş vrea să-l avertizez pe orice tânăr scriitor care intenţionează să se apuce de române în serie să fie foarte atent la datele despre locul unde se derulează acţiunea. Când am scris Greşeala 7 Greşeala lordului Elsworth lordului Emsworth, m-am grăbit să plasez Castelul Blandings în Shropshire, fiindcă mi-am petrecut cele mai fericite zile ale copilăriei lingă Bridgnorth, fără să ţin cont de faptul că, pentru a ajunge în inima comitatului Shropshire, mergi patru ore cu trenul (cel puţin pe vremea mea. Fără îndoială că până acum Căile Ferate Britanice au reuşit să scurteze mult perioada de timp). Asta înseamnă că personajele nu puteau să se repeadă la Londra şi să se întoarcă în aceeaşi după-amiază, lucru esenţial în cărţile de tipul celor pe care le scriu eu. Mi-ar fi prins mai bine să aleg Kent sau Sussex. Mai mult, am scris Greşeala lordului Emsworth în 1914 şi, pentru că nu mi-am dat seama că este un început, nu un sfârşit, şi pentru că am vrut ca lordul Emsworth să fie bătrân, am afirmat că a fost la Eton în anii ’60 ai secolului al XIX-lea. Acum pare penibil, fiindcă, deşi nu se presupune că al nouălea conte ar fi la prima tinereţe, nici nu vreau să îl înfăţişez ca pe un centenar. Oamenii mă întreabă tot timpul... ei bine, ieri m-a întrebat cineva... dacă îmi compun personajele după persoane reale. Nu. Niciodată nu am făcut asta, cu excepţia lui Psmith. Seamănă mai mult sau mai puţin cu Rupert D’Oyly Carte, fiul fondatorului Teatrului Savoy. A fost coleg de şcoală cu un văr de-al meu care mi-a povestit întâmplător despre monoclul său, hainele lui imaculate şi obiceiul său de a răspunde pe un ton nazal de fiecare dată când un profesor îl întreba ce mai face: „Sîhnt dhin ce îhn ce mhai slab, domnule”. Imediat mi-am dat seama că am dat peste o comoară şi l-am trântit pe hârtie (cam în 1908). Dar nici unul dintre personajele din Blandings nu-şi datorează existenţa altcuiva în afară de mine. I-am inventat pe toţi de unul singur. Deseori am simţit că viaţa la Blandings este extrem de plăcută, dacă nu pentru lordul Emsworth şi porcul lui, atunci măcar pentru oaspeţii de la Castel. Cei mai sportivi pot să călărească, să vâneze sau să pescuiască şi, P.G. Wodehouse 8 bineînţeles, să taie frunză la câini sau să smulgă buruieni. Mereu m-am abţinut să descriu mâncarea de acolo, fiindcă n-am vrut să le plouă-n gură prea abundent cititorilor mei, dar acum pot mărturisi că este dintre cele mai gustoase şi că prezenţa majordomului Beach îi mai adaugă niscaiva savoare, mai ales că acesta nu uită niciodată să aducă tava cu băuturi în sufragerie la ora 9,30. Se poate considera că singurul lucru care ameninţă liniştea traiului de la Blandings este apariţia constantă a impostorilor. La Blandings mişună impostorii la fel cum în alte case mişună şoarecii. Până acum am povestit peripeţiile a şase dintre ei şi n-am nici un dubiu că or să mai fie şi alţii în viitor. Nu sunt sigur cine mai e porcarul Împărătesei3, acum că La Simmons a plecat. Aş putea să greşesc, dar am senzaţia vagă că se va dovedi a fi ultimul din lungul şir de impostori. A venit vremea să mai apară unul. Fără cel puţin un impostor din capul locului, Castelul Blandings n-ar mai fi Castelul Blandings. P.G. Wodehouse Biografie Pelham Grenville Wodehouse s-a născut în 1881 la Guildford. A studiat la Dulwich College. După o scurtă perioadă în care a lucrat ca funcţionar de bancă în cadrul Hong Kong and Shanghai Bank, se dedică în totalitate carierei de jurnalist şi scriitor, vânzându-şi povestirile diverselor publicaţii. Se căsătoreşte în 1914; în 1955 devine cetăţean american. În cele peste o sută de cărţi ale sale a descris ca nimeni altul viaţa idilică de provincie a englezilor din epoca edwardiană. Celebre printre scrierile sale sînt cele două serii: seria Castelului Blandings, proprietatea lordului Emsworth, înconjurat de grădini feerice, unde sosesc mereu impostori şi mai tot timpul se fură câte ceva, şi seria majordomului Jeeves, personaj mult mai inteligent decît stăpînul său, Bertie Wooster, care rezolvă în moduri extrem de ingenioase şi de hilare problemele celor din jurul său. Adevărate capodopere umoristice, romanele lui Wodehouse au fost traduse în peste treizeci de limbi (inclusiv în japoneză şi în arabă), în anul 1944, tirajele operelor sale depăşiseră deja cinci milioane de exemplare, moment după care nimeni nu a mai putut să le numere. În Statele Unite, în Rusia şi în multe ţări europene există chiar cluburi pentru studierea operei lui P.G. Wodehouse. A scris şi versuri pentru mai multe comedii muzicale de succes, pe muzica lui George Gershwin, Cole Porter şi Irving Berlin. În 1975, cu cîteva săptămîni înainte de a muri, Wodehouse a primit titlul de Cavaler pentru serviciile aduse Imperiului 3 Greşeala lordului Elsworth Britanic. Greşeala lordului Emsworth (apărut în 1915 sub titlul de Something Fresh) este primul roman din seria Castelului Blandings. Proprietarul acestuia, distratul lord Emsworth, îşi însuşeşte din greşeală un scarabeu, piesa cea mai valoroasă din colecţia americanului J. Preston Peters, declanşând un lanţ de situaţii trăsnite. Falşi servitori, încurcături amoroase şi personaje bizare mişună la tot pasul, surprinzându-ne necontenit cu replicile lor savuroase şi peripeţiile lor aiuritoare.
