Descriere
”Un roman care trebuie citit neapărat.” – Lire ”Culoarea sentimentelor, romanul de debut al autoarei Kathryn Stockett, este ceea ce se cheamă un fenomen literar: o carte care a fost respinsă de aproape cincizeci de editori și agenți, publicată în cele din urmă de Penguin Group și primită cu un entuziasm extraordinar de librării, cluburi de carte, bloggeri și critica literară. Drepturile de traducere au fost vândute în mai mult de 30 de țări, iar Steven Spielberg a decis să implice studiourile DreamWorks în ecranizarea cărții. Definită drept ”magică”, ”irezistibilă”, ”plină de umor”, Culoarea sentimentelor s-a menținut în New York Times Best Sellers List timp de doi ani și s-a vândut în peste 7 milioane de exemplare doar în Statele Unite.” Dacă ar trebui să spun ceva pe scurt despre acest roman, ar suna cam așa: un roman dulce-amărui garnisit cu umor, curaj și speranță. Vă întrebați ce caută umorul într-o carte despre segregația rasială? Vă voi răspunde cu întrebări. Ce caută în aceeași inimă bucuria și tristețea în egală măsură? Cum poate să trăiască într-un suflet o ură de nedisimulat pentru femeile albe și o dragoste imensă pentru copiii acestora? Replicile pline de umor aparțin femeilor care au condimentat această carte. Femeile de culoare. Femeile a căror piele are o singură culoare, dar al căror suflet este alcătuit dintr-un curcubeu de sentimente. Despre sclavie și abolirea sclaviei s-au scris și se vor mai scrie romane de ficțiune sau de non-ficțiune, s-au pornit războaie. Avem referințe despre numeroși oameni care au activat pentru drepturile oamenilor de culoare, oameni care și-au dorit să lupte împotriva maselor îndoctrinate să considere sclavia și regulile aspre literă de lege. Superioritatea rasei albe nu este dată de numărul de sclavi și nici de conturile bancare. Ea este dată de empatie, de spirit civic și de eliminarea tuturor notelor de discriminare. Știu că noi privim cu scepticism tot ce este diferit de noi, dar cum putem să ne numim superiori când tot ce facem este să înjosim și să maltratăm? Una din ironiile cărții este aceea că femeile albe care formaseră o ligă, deh, prea mult timp liber, pentru colectarea de fonduri pentru copiii săraci din Africa. Aveau grijă de negrii aflați la mare depărtare, celor din apropiere le formau tot mai multe reguli și îi desconsiderau pe zi ce trece tot mai tare. Negrii nu aveau voi la aceeași bibliotecă, nu aveau voie să se așeze pe scaun în autobuz, nu aveau voie să mănânce la aceeași masă cu stăpânii, nu aveau voie să folosească aceeași toaletă pentru că erau, în concepția albilor, plini de boli transmisibile. Dar erau suficient de bune pentru a le curăța casa și pentru a le îngriji copiii. Erau și mame albe devotate, dar erau copii vitregiți de dragoste maternă și lăsați doar în grija femeilor de culoare. Ele nu îi priveau cu aceiași ochi cu care erau ele privite. Le ofereau sincer dragoste și îmbrățișări chiar dacă domnișoara de astăzi era stăpâna de mâine. ”Toată viața mi se spusese ce să cred despre politică, despre negri, despre ce înseamnă să fii fată. Dar, cu degetul lui Constantine strivit în palma mea, mi-am dat seama că, de fapt, aveam posibilitatea să aleg ce cred.””Regula Numărul Unu când lucrezi la o cucoană albă: nimic nu te privește pe tine.(…)Regula Numărul Doi: să nu te pună dracu s-o lași vreodată pe cucoana albă să te prindă vreodată șezând pe closetul ei. (…)Regula Numărul Trei: când gătești mâncare pentru albi, o guști cu altă lingură. (…) Regula Numărul Patru: folosești aceeași ceașcă, aceeași farfurie și aceeași furculiță în fiecare zi. Regula Numărul Cinci: mănânci în bucătărie. Regula Numărul Șase: Nu-i bați copiii. Regula Numărul Șapte: nu răspunzi obraznic.”O lume plină de reguli și zero sentimente. „(…) – Ei bine, aș vrea să scriu despre asta, prezentând punctul de vedere al servitoarelor. Al negreselor de pe aici.Am încercat să-mi schițez în minte chipul lui Constantine sau pe al lui Aibileen.– Al femeilor care cresc un copil alb și, pe urmă, peste douăzeci de ani, acel copil devine stăpânul lor. E o ironie la mijloc, că le iubim și ne iubesc, și totuși…Am înghițit în sec, cu glasul tremurând.– Nici măcar nu le dăm voie să folosească baia din casă. (…) Pentru că nimeni nu vorbește despre asta niciodată. Aici, nimeni nu vorbește niciodată despre nimic.”Pentru planul ei îndrăzneț, Skeeter are nevoie de mărturii reale, dar cine ar fi acceptat să formeze acest bulgăre de zăpadă care ar putea dărâma totul în calea lui? Se știa că orice voce activistă era stinsă dinainte de a ajunge măcar o șoaptă și fiecare gest de ajutorare era aspru pedepsit. Mulți negri își pierduseră viața pentru lucruri aparent banale. Ce ar fi crezut Elizabeth și Hilly dacă ea s-ar apuca să le intervieveze servitoarele? Orice apropiere era privită cu suspiciune și se plătea cu respingere și evitare. Skeeter este gata să primească toate astea, dar de unde să înceapă?