Descriere
CÂND, ÎNTR-UNA DIN ULTIMELEzile ale acelui februarie cu soare, Adriana, întoarsă la prânzde la şcoală, se opri în prag şi spuse că “nu se simte bine”,doamna Dunea înţelese că ceva neobişnuit se întâmplă cufata ei.Nu o durea nimic. Era doar palidă şi îşi simţea ochiicalzi.Încercă a doua zi să se ducă la şcoală, dar se întoarsedin stradă, se uită o clipă spre maică-sa, rămasă în poartăs-o petreacă, şi fugi repede pe lângă ea, până în casă, săplângă pe coada pianului deschis.Era bolnavă? Medicina domestică a familiei Dunearămânea dezarmată în faţa acestei paciente fără dureri şifără glas.— Adriana, spune mamei ce te doare.Nu ştia. Era soarele de primăvară, prea curând venită?Era lumina dublă a dimineţii şi a zăpezii? Era mirosulacela putred şi nou, a două anotimpuri ce se întâlneau?Nu ştia. Toate acestea sau poate altele, mai confuze, oameţeau. Pasul ei, de obicei mic şi ferm, se deschidea acumleneş, înăbuşit în covoare, şi împiedicat parcă de o trenăimaginară, în scoborârea unei scări enorme. Adriana căutăîn registrul modest al cunoştinţelor ei literare o imagine şi oMihail Sebastian6găsi: o infantă care se stinge de tuberculoză şi singurătate,purtându-şi rochia de paradă în sala tronului, pustie.Chemat din oraş, domnul Iuliu Dunea, care nu lecunoştea pe eroinele fetei lui, o întrebă părinteşte dacă nucumva îi e deranjat stomacul. Nedelicateţă la care fatarăspunse cu un hohot de plâns, aruncându-se în braţelemamei, care tocmai intra pe uşă. Părinţii se întrebară dinochi, peste capul aplecat cu disperare între ei, şi nu găsirănici unul răspunsul aşteptat. O clipă plânsul Adrianeistărui, mai domol, şi înduioşat de propria lui tragedie, înodaie…Prudent, domnul Dunea reteză scurt scena, bunul luisimţ neîngăduindu-i să accepte în locul unei dureri de capsau de picioare, pe care ar fi înţeles-o, o criză de lacrimi dinsenin.— Prostii, zise. Am să trimit doctorul.…Spre seară, cu ziua care se ducea, exasperareaAdrianei scăzu. Se culcase şi – în aşternut, la acea orăneobişnuită – avu o senzaţie de moleşeală, de maladieuşoară, de convalescenţă, senzaţie care îi amintea anumiteseri de vacanţă, anumite ceasuri petrecute în curte, peşezlong, în aşteptarea somnului care întârzia.Îi întinse doctorului o mână moale şi surâse. El o păstrăîn mâna lui şi îşi consultă cu destulă neglijenţăceasornicul, numărând bătăile pulsului. Nu era dispus săşiia în serios bolnava, dar deveni atent când îi văzu trupulgol. Era al unui copil şi avea totuşi în liniile lui drepte ociudată trăsătură de asimetrie şi destindere. Pieptul acelade băiat abia mai răsărit se rotunjea uşor în jurul celordouă puncte roşii şi avea în mişcarea regulată a respiraţieio înălţare aproape voluptuoasă de sân. Dacă Adriana n-arfi ţinut cu îndărătnicie plapuma mai
