Descriere
În dimineaţa aceasta am coborât la medicul meu Hermogenes, abia reîntors laVilă după o călătorie destul de lungă prin Asia. Pentru că examenul medicaltrebuie să aibă loc pe nemâncate, ne-am dat întâlnire în primele ore ale dimineţii.M-am întins pe un pat după ce scosesem de pe mine mantaua şi tunica. Tescutesc de detaliile ce ţi se vor părea deopotrivă de neplăcute ca şi mie însumi,precum şi de descrierea trupului unui om înaintat în vârstă, care va muri dehidropizie la inimă. Îţi spun numai că am tuşit, am respirat şi mi-am ţinutrăsuflarea după cum cerea Hermogenes, alarmat, în ciuda stăpânirii de sine, derapida înaintare a bolii şi gata să-l învinovăţească pe tânărul Iollas care m-aîngrijit în lipsa lui. În faţa medicului e greu să rămâi împărat şi e tot atât de greusă-ţi păstrezi calitatea de om. Ochiul practicianului nu vedea în mine decât oînsumare de umori, jalnic amestec de limfă şi sânge. Pentru prima oară înaceastă dimineaţă m-am gândit că trupul, credincios tovarăş, prieten mai denădejde şi mai bine cunoscut mie decât sufletu-mi, nu este decât un monstruprefăcut care în cele din urmă îşi va devora stăpânul. Pace... Îmi iubesc corpul;m-a slujit bine şi în toate felurile, aşa că nu-i precupeţesc îngrijirile necesare. Darnu mă mai bizui, cum Hermogenes încă pretinde că o face, pe însuşirilemiraculoase ale plantelor, pe dozajul exact de săruri minerale pe care s-a dus să-lcaute în Orient. Deşi foarte inteligent, omul acesta mi-a debitat vagi formulemenite să mă mângâie, prea banale însă pentru a mai amăgi pe cineva; ştie câturăsc acest gen de impostură; a practicat oare cineva medicina vreme de maibine de treizeci de ani fără a avea ce să-şi reproşeze? Îl iert pe bunul slujitorpentru încercarea de a-mi ascunde moartea. Hermogenes este un savant; estechiar un înţelept; probitatea lui este cu mult superioară celei a unui oarecaremedic de curte. Va fi să fiu cel mai îngrijit dintre toţi bolnavii. Dar nimeni nu
poate depăşi limitele firii; picioarele umflate nu mă mai ţin în timpul lungilorceremonii romane; mă sufoc; şi am şaizeci de ani.Să nu crezi altminteri: nu sunt încă atât de slăbit cât să mă las bântuit de iluziafricii, aproape tot aşa de absurdă ca şi cea a speranţei şi neîndoielnic încă şi maipenibilă. Dacă ar fi să mă autoamăgesc, aş prefera, din toate, calea încrederii;nici n-aş pierde prea mult şi aş suferi mai puţin. Sfârşitul apropiat nu esteneapărat şi imediat; mă mai culc încă în fiecare noapte cu speranţa de a apucadimineaţa. Înlăuntrul limitelor de netrecut de care abia îţi vorbeam, îmi pot apărapoziţia pas cu pas şi chiar redobândi câteva degete din terenul pierdut. Cu toateacestea am ajuns la vârsta la care pentru fiecare om viaţa înseamnă o înfrângereacceptată. Să spun că zilele-mi sunt numărate nu înseamnă nimic; dintotdeauna afost astfel; pentru toţi e la fel. Incertitudinea locului, a momentului, a modului,care ne împiedică să zărim limpede ţelul către care înaintăm fără încetare, devinepentru mine tot mai mică pe măsură ce înaintează boala mea necruţătoare.Oricine poate muri subit, dar bolnavul ştie că nu va mai fi în viaţă peste zece ani.Latitudinea ezitării mele nu mai poate cuprinde ani, ci doar luni. Şansele de asfârşi printr-o lovitură de pumnal în inimă sau căzând de pe cal devin tot maipuţine, ciuma pare improbabilă, lepra sau cancerul se vădesc definitiv excluse.Nu mai poate fi vorba de riscul de a cădea pe graniţă sub securea caledoniană
sau străpuns de o săgeată partă; furtunile n-au ştiut să profite de ocaziile ce li le-am oferit, iar ghicitorul care mi-a prezis că nu mă voi îneca pare să fi avut
dreptate. Voi muri la Tibur, la Roma sau cel mult la Neapolis; un acces desufocaţie îmi va pune capăt zilelor. Voi sfârşi la a zecea criză sau la a suta? Aicistă întrebarea. Aidoma călătorului care navighează printre insulele Arhipelaguluişi vede către seară ridicându-se boarea luminoasă, descoperind încetul cu încetullinia ţărmului, eu încep să-mi întrezăresc conturul morţii.Deja anumite sectoare din viaţă seamănă cu sălile dezafectate ale unui palatprea mare pe care proprietarul sărăcit renunţă să-l mai ocupe în întregime. Numai merg la vânătoare: de-aş fi doar eu să le tulbur rumegatul şi jocurile,căpriorii din munţii Etruriei s-ar putea zbengui în pace. Am avut dintotdeauna cuDiana pădurilor legăturile schimbătoare şi pasionate ale unui om cu obiectuldragostei sale: adolescent fiind, vânătoarea de mistreţi mi-a oferit întâia ocaziede a da piept cu puterea şi cu primejdia; mă dăruiam acesteia cu furie; exceselemele l-au făcut pe Traian să mă mustre cu asprime.
