Descriere
Evenimentele din ultimele cincisprezece minute extraordinare – ar fi putut săfie cincisprezece ore, ba chiar zile, într-atât de lungi păruseră – se învălmășirădin nou prin mintea lui Ezio, pe când se împleticea, amețit, afară din cripta desub Capela Sixtină.Își amintea, deși ca prin vis, că în adâncurile criptei văzuse un sarcofag uriașcare părea din granit. Când s-a apropiat de el, obiectul a început să strălucească,dar cu o sclipire neamenințătoare.I-a atins capacul, care s-a deschis de parcă ar fi fost ușor ca un fulg. Dinlumina galbenă și caldă ce strălucea dinăuntru s-a ridicat o siluetă ale căreitrăsături Ezio nu le putea distinge, deși știa că se uita la o femeie. O femeieneobișnuit de înaltă, care purta coif și avea pe umărul drept o bufniță maronie.Lumina care o înconjura îl orbea.— Te salut, Profetule, a rostit ea adresându-i-se cu numele acela care-i fuseseatribuit în chip misterios. Te aștept de zece mii de anotimpuri.Ezio nu a cutezat să ridice privirea.— Arată-mi Mărul.Bărbatul i l-a întins, supus.— Ah...Mâna femeii a mângâiat aerul de deasupra obiectului, dar fără să-l atingă.Mărul strălucea și pulsa. Ochii ei l-au sfredelit pe Ezio.— Trebuie să stăm de vorbă.Ținea capul înclinat într-o parte, de parcă ar fi reflectat asupra unui lucru.Ezio a ridicat privirea și i s-a părut că vede umbra unui surâs pe chipulopalescent al femeii.— Cine ești tu?— Oh... am multe nume. Când am... când am murit, mă numeam Minerva.Ezio cunoștea acel nume.— Zeița înțelepciunii! Bufnița de pe umărul tău... Coiful... Sigur că da!Și-a plecat fruntea.— Noi, zeii pe care strămoșii tăi i-au venerat, am pierit. Iunona, stăpânazeilor, și tatăl meu, Jupiter, stăpânul zeilor și soțul ei, cel care m-a adus pe lumeprin fruntea sa. Mi-a dat viață nu prin vintrele, ci prin creierul său!Ezio era transfigurat. Privea statuile înșiruite de-a lungul pereților. Venus.Mercur. Vulcan. Marte...În depărtare se auzea un zgomot ca de sticlă ce se sparge, sau poate sunetul pecare l-ar face o stea căzătoare – era râsul Minervei.