Descriere
Orașele shkeenilor sunt vechi, cu mult mai vechi decât cele ale oamenilor,
iar metropola mare și ruginie ce se ridică în mijlocul ținutului deluros sacru s-a dovedit a fi cea mai veche dintre toate. Orașul nu avea nume. Nu avea
nevoie de un nume. Deși shkeenii au construit sute și mii de orașe și orășele,cel de pe dealuri nu avea rival. Era cel mai impunător, atât ca suprafață, câtși ca populație și se înălța singuratic printre colinele sacre. Pentru shkeeni eraRoma, Mecca, Ierusalimul, toate laolaltă. Era adevăratul Oraș și toți shkeeniise îndreptau spre el în cele din urmă, în zilele premergătoare Reunirii.Orașul fusese bătrân înainte ca Roma să cadă, fusese uriaș și cuprinzătorpe când Babilonul era un simplu vis. Vârsta însă nu i se simțea. Ochiulomenesc vedea nenumărați kilometri de domuri joase din cărămidă roșie;movilițe de lut uscat acoperind colinele ca o spuză. Înăuntru erau întunecoaseși aproape lipsite de aer, cu odăi mici și mobilă grosolană.Nu era totuși o așezare sinistră. Căsuțele se ghemuiau pe dealurile pitice,fierbând sub soarele arzător ca un pepene galben pe cer, însă orașul fremătade viață: mirosul de bucate, râsetele și conversațiile, copiii alergând, agitațiași sudoarea cărămidarilor ce reparau domurile, clopotele Reuniților sunând pestrăzi. Shkeenii formau un popor puternic și exuberant, aproape copilăros. Cusiguranță, nimic despre ei nu le-ar fi dezvăluit vechimea incredibilă sauînțelepciunea străveche. Aceasta este o rasă tânără, declarau semneleexterioare, o cultură aflată de-abia în etapa copilăriei.Copilăria aceea durase însă mai bine de paisprezece mii de ani. Orașuloamenilor era adevăratul copil, având mai puțin de zece ani terrani. Se ridicala marginea colinelor, între metropola shkeeană și câmpiile colbuite și cafeniiunde se construise portul spațial. Conform criteriilor umane, era un orașminunat: deschis și aerisit, plin de arcade grațioase, fântâni strălucitoare șibulevarde largi mărginite de copaci. Clădirile din metal, plastic colorat și lemnnativ, erau în majoritate scunde, respectând arhitectura shkeeană.Majoritatea... Turnul Administrației constituia excepția: un ac lustruit din oțelalbastru care înjunghia cerul de cristal.ÎI zăreai din orice direcție, de la mulți kilometri depărtare. Lyanna îl văzu
chiar înainte de asolizare și l-am putut admira din văzduh. Poate că zgârie-norii uriași ai Vechiului Pământ sau cei de pe Baldur erau mai înalți, iar
păienjenișul fantastic al citadelelor de pe Arachne părea mai fascinant... darTurnul acela zvelt și azuriu se ridica impunător, fără rival în domnia sasinguratică deasupra colinelor sacre.Portul spațial se găsea în umbra lui, la o distanță lesne de parcurs pe jos.Oricum, eram așteptați. Când am debarcat, un aerocar scund și stacojiubâzâia la capătul rampei, cu șoferul stând alături. Alături se afla DinoValcarenghi, rezemat de portieră și discutând cu un adjunct.Valcarenghi era administratorul planetar, băiatul-minune al sectoruluispațial. Tânăr, desigur, dar știam asta. Scund, arătos, oacheș, cu părul negruîngrămădit în cârlionți pe frunte și un zâmbet cuceritor.Ne surâse când am coborât rampa și întinse mâna:― Bună ziua, începu el. Mă bucur să vă văd.Nu pierdea timpul cu introduceri formale. Știa cine eram, noi știam cineera el, iar Valcarenghi nu ținea la formalisme.Lyanna îi întinse ușor mâna și-l privi în stilul vampir: ochi mari șiîntunecați larg deschiși, buze subțiri ridicate într-un surâs slab. Este o fatămicuță și delicată, cu păr scurt, castaniu și chip de copil. Atunci când vrea,poate arăta foarte fragilă, lipsită de ajutor. Îi zăpăcește însă pe toți cu privireaasta. Dacă oamenii ar ști că Lya este o telepată, ar crede că le scormoneștesecretele cele mai intime. De fapt, îi păcălește. Atunci când Lyanna îi citeșteîntr-adevăr, întregul ei trup se încordează și aproape că o poți vedeatremurând. Iar ochii mari, absorbitori de suflet, devin înguști, duri și opaci.Puțini cunosc totuși adevărul, așa încât se foiesc sub privirea de vampir,se uită în altă parte și se grăbesc să încheie cât mai repede strânsul mâinii.Nu însă și Valcarenghi. El zâmbi, îi răspunse căutăturii, apoi veni spre mine.ÎI citeam când i-am dat mâna ― așa cum fac de altfel întotdeauna.Presupun că-i un obicei prost, căci expediază o posibilă prietenie într-unmormânt timpuriu. Talentul meu nu-l egalează pe al Lyei. Nu-i nici la fel decăutat. Eu citesc emoțiile. Am perceput cordialitatea lui Valcarenghi, puternicăși sinceră. Neascunzând nimic îndărătul ei, sau cel puțin nimic prea apropiatde suprafață ca să-l pot înhăța.
