Descriere
Istoria istoriografiei, disciplină relativ nouă, dar care face progrese rapide în ultimul deceniu, deoarece reprezintă complementul necesar al mai vechilor preocupări pentru filosofia istorici, metodologia şi teoria ei (cu sensul folosit de Xenopol In celebra sa Théorie de l’histoire) va trebui să ia act de un fenomen aproape unic, foarte bogat reprezentat însă, şi necesitând ca atare un capitol special, cu importante implicaţii teoretice, fenomen denumit de Nicolae Iorga printr-una din acele fericite formulări menite a face carieră universală (de felul lui „Byzance après Byzance”), lupta ştiinţifică împotriva dreptului românesc.1 Într-adevăr, dincolo de inerentele deosebiri şi chiar tensiuni şi antagonisme intervenite între diferitele istoriografii naţionale — istoriografii mai mult sau mai puţin tributare unor prejudecăţi, orgolii sau resentimente locale — se profilează pe fundalul unei istorii generale a istoriografiei europene acest fenomen singular, unic prin amploarea şi masivi1atea lui, prin îndârjirea şi nu în ultimul rând prin deformările şi orbirea aduse în câmpul ştiinţei istorice, care a fost definit de marele nostru istoric în cuvintele citate mai sus. Nicăieri nu se pot studia cu mai mare precizie şi pe baza unei bogăţii de exemple literalmente incomparabile, efectele negative, deformările, minciunile în trombă, care se nasc „logic” una din alta, dezinvoltura de neînchipuit faţă de orice realităţi şi faţă de orice noime metodologice ale investigării adevărului în istorie, ca în „operele” prin care o anume istoriografie internaţională a încercat şi încearcă să nege drepturile poporului român asupra teritoriului său naţional, să nege trecutul său, atestat de mărturii pe care orice minte normală le consideră mai mult decât suficiente spre a întemeia certitudini de nezdruncinat, ba chiar identitatea sa etnică şi spirituală unitară....
