Descriere
OK. Nu intra în panică. Nu intra în panică ! Nu-i decît o factură de la VISA. O bucată de hîrtie; cîteva cifre. La urma urmei, cît de înspăimîntătoare pot fi cîteva cifre? Privesc în gol pe geamul de la birou, la un autobuz care o ia în jos pe Oxford Street, impunîndu- mi să deschid plicul alb care zace în dezordinea de pe masa de lucru. E doar o bucată de hîrtie, îmi spun a mia oară. Şi nu-s cretină, nu? Ştiu exact cît trebuie să fie pe factura de la VISA. Nu chiar precis. Dar, în mare, da. Trebuie să fie cam... două sute de lire. Trei sute, poate. Da, cred că trei sute. Trei sute cincizeci, cel mult. închid relaxată ochii şi încep să fac adunarea. Deux-piece-ul de la Jigsaw. Plus cina cu Suze de la Quaglino’s. Şi a mai fost covoraşul acela superb, roşu cu galben. Acum, că mă gîndesc, doar el a costat două sute. Dar a meritat absolut fiecare penny: toată lumea l-a admirat. Cel puţin, lui Suze i-a plăcut. Şi deux-pieces-ul de la Jigsaw l-am luat cu o reducere de treizeci la sută. Aşa că, de fapt, pe el am economisit, nu am cheltuit. Deschid ochii şi întind mîna după plic. în clipa în care ating hîrtia cu degetele, îmi aduc aminte de lentilele de contact noi. Nouăzeci şi cinci de lire sterline. Destul de mult. Dar, la o adică, trebuia să mi le iau, nu-i aşa? Ce era să fac, să umblu ca prin ceaţă? Şi a trebuit să-mi cumpăr şi nişte soluţii noi şi o cutiuţă în care să le ţin, tare simpatică şi un dermatograf hipoalergic. Aşa că totalul se duce înspre... patru sute? La biroul de lîngă mine, Clare Edwards îşi trece în revistă corespondenţa. îşi sortează scrisorile în teancuri ordonate, aşa cum face în fiecare dimineaţă. înfăşoară fiecare teanc cu un elastic şi pune etichete pe ele, scriind chestii ca „De răspuns imediat" şi „De răspuns, dar nu urgent". O detest pe Clare Edwards. — E totul OK, Becky? mă întreabă. — Sînt bine, spun cu vocea stinsă. Citesc o scrisoare. Bag veselă mîna în plic, dar degetele mele refuză să scoată factura. Rămîn încleştate, în timp ce pe mintea mea pune stăpînire - ca în fiecare lună - visul meu secret. Vreţi să aflaţi visul meu secret? Are la bază un articol pe care l-am citit demult într-un ziar, despre o încurcătură care s-a întîmplat la o bancă. Atît de mult mi-a plăcut povestea, încît am decupat articolul şi l-am lipit pe uşa de la şifonier. Două facturi de cărţi de credit au fost trimise greşit şi - fiţi atenţi aici - fiecare din cele două persoane a plătit factura celeilalte fără să-şi dea seama. Le-au achitat fără ca măcar să le verifice! Din clipa în care am terminat de citit, am visat pe ascuns să păţesc şi eu una ca asta. Adică vreo bătrînică uitucă din Cornwall să primească factura mea fantasmagorică şi s-o plătească fără să se uite, iar mie să mi se trimită factura ei pentru trei conserve de hrană pentru pisici, a 59 de penny bucata. Pe care, bineînţeles, o voi plăti fără să pun întrebări. Ce-i corect e şi cinstit, pînă la urmă.