Descriere
Ea scoase un ţipăt speriat. El întrebă: — Ce s-a întîmplat? în pofida întunericului din dosul obloanelor închise, el îi văzu deodată faţa tulburată de un acces brusc de spaimă. — Tocmai a încercat cineva clanţa, răspunse ea. — Ei, o fi amah, menajera. Sau vreunul dintre servitori. — Ei nu vin niciodată la mine la ora asta. Ştiu că întotdeauna trag un pui de somn după dejun. — Atunci cine ar putea să fie? — Walter, şopti ea, cu buzele tremurînde. îi arătă pantofii pe care bărbatul şi-i descălţase. El încercă să şi-i pună, dar, din cauza fricii - căci panica în care intrase ea îl afecta şi pe el -, era acum neîndemînatic şi pe urmă pantofii îi mai erau şi cam mici. Cu un icnet slab de nerăbdare şi nervozitate, ea îi dădu un încălţător, apoi îşi puse chimonoul şi, aşa desculţă, se îndreptă spre măsuţa de toaletă. Avea părul scurt şi ondulat şi îşi refăcu coafura cu pieptenele înainte să apuce el să-şi înnoade şiretul de la al doilea pantof. îi dădu repede haina. — Cum o să ies? — Mai bine ai mai aştepta puţin. O să scot eu capul afară să văd dacă totul e în regulă. — Dar nu poate să fie Walter! El nu pleacă niciodată de la laborator înainte de ora cinci. — Atunci cine să fie? Acum vorbeau în şoaptă. Femeia tremura din tot trupul şi el îşi dădu seama că aşa făcea ea mereu în situaţii grave şi, brusc, se înfurie pe ea. Dacă nu erau în siguranţă, atunci de ce naiba mai spusese că nu-i nici un pericol? Femeia îşi trase cu greu răsuflarea 7 şi-i apăsă braţul. El îi urmări privirea. Se aflau în faţa ferestrelor care dădeau spre verandă. Obloanele erau închise şi zăvorite. Văzură cum minerul de porţelan alb se răsuceşte încet. Nu auziseră pe nimeni păşind pe verandă. Era îngrozitor să urmăreşti acea mişcare fără sunet. Trecu un minut bun şi tot nu se auzi nimic. Apoi, cu acea înfiorare adusă de elementele supranaturale, cu acelaşi aer furişat, mut şi în- spăimîntător, văzură cum se răsuceşte minerul de porţelan şi de la cealaltă fereastră. Era atît de îngrozitor, încît Kitty simţi că o lasă nervii. Deschise gura, gata să ţipe. Dar el, observînd ce vrea să facă. îi acoperi repede gura cu mîna. Tăcere. Femeia îşi sprijini trupul de al lui, dar genunchii îi tremurau, aşa că el se temu că o s-o vadă leşinînd. încruntat, cu dinţii încleştaţi, o duse pînă la pat şi o aşeză acolo. Ea era albă ca moartea, dar şi el era palid, măcar că avea pielea bronzată. Se aşeză lingă ea şi priviră amîndoi fascinaţi mînerele de la ferestre. Nu scoaseră un cuvînt. Apoi el îi observă lacrimile. — Pentru numele lui Dumnezeu, nu face asta! îi şopti el ţîfnos. Dacă am încurcat-o, asta e! Va trebui să înfruntăm împreună necazul. Ea îşi căută batista şi el, intuindu-i dorinţa, îi dădu poşeta. — Unde ţi-e casca? — Mi-am lăsat-o jos. — Dumnezeule!
