Descriere
Mi-a stat ceasul? Nu. Şi totuşi, acele nu par să se mişte. Mai bine să nu mă uit la ele. Să măgândesc la altceva, n-are importanţă la ce: la ziua din urma mea, liniştită şi banală, cu toată agitaţiaaşteptării.Emoţia trezirii. Andre era ghemuit în pat, legat la ochi, sprijinindu-se cu mâna de perete, cu un gestcopilăresc, ca şi cum în haosul somnului avusese nevoie să simtă consis- tenţa lumii. M-am'aşezatla marginea patului, i-am pus mâna pe umăr. Şi-a desfăcut legătura de la ochi şi a schiţat un surâs,cu chipul buimac.- E ora opt.Am dus în bibliotecă o tavă cu micul dejun; am luat o carte primită în ajun şi deja răsfoită pejumătate. Ce plictiseală toate poveştile astea despre noncomunicare! Dacă ţinem neapărat săcomunicăm, reuşim, de bine, de rău! Nu cu toată lumea, bineînţeles, ci cu două, trei persoane! Mise întâmplă să nu-i împărtăşesc lui Andre anumite toane, anumite regrete sau griji mărunte; fărăîndoială, şi el are micile lui secrete, dar în mare ştim cam totul unul despre celălalt. Am turnat înceşti ceai chinezesc fierbinte, foarte negru. L-am băut citindu-ne corespondenţa; soarele de iulienăvălea în cameră. De câte ori nu ne aşezaserăm faţă în faţă la măsuţa aceasta, lângă ceştile de ceaifoarte negru, fierbinte? Şi o vom face din nou mâine, peste un an sau peste zece... Clipa aceastaavea blândeţea unei amintiri şi voioşia unei promisiuni. Oare câţi ani aveam, treizeci sau şaizeci?Părul lui Andre albise de timpuriu: odinioară, asta părea o cochetărie, zăpada care îi punea învaloare prospeţimea mată a tenului. Şi acum tot o cochetărie este. Pielea i s-a înăsprit şi s-a încreţit,e o piele tăbăcită şi îmbătrânită, dar surâsul din colţul gurii şi ochii şi-au păstrat lumina, în ciudadezminţirilor din albumul de fotografii, înfăţişarea de tânăr se pliază pe chipul de astăzi: privireamea nu-i dă vârsta pe care o are. O viaţă lungă plină de râsete, de lacrimi, de supărări, deîmbrăţişări, de făgăduinţe, de tăceri, de elanuri, şi uneori pare că timpul nu s-a scurs. Viitorul seîntinde încă la nesfârşit. S-a ridicat de la masă:- Spor la treabă, mi-a spus.- Şi ţie: spor la treabă.Am deschis fereastra. Parisul mirosea a asfalt şi furtună, zdrobit de căldura copieşitoare a verii. Iamurmărit ochii lui Andre. Poate că doar în acele clipe în care-l privesc îndepărtându-se, el existăpentru mine cu cea mai tulburătoare evidenţă; silueta-i înaltă se micşorează, schiţându-şi, cu fiecepas, calea de întoarcere; apoi dispare, iar strada pare goală, însă adevărul e că există un câmp deforţe care-l va conduce înapoi la mine ca la locul de baştină; certitudinea asta mă emoţionează şimai mult decât simpla lui prezenţă.Am rămas pe balcon vreme îndelungată. De la etajul şase, descopăr o mare parte a Parisului, zborulporumbeilor deasupra acoperişurilor de ardezie şi aşa-zisele ghivece de flori, care sunt de fapthornuri. Roşii sau gălbui, macaralele - cinci, nouă, zece, am numărat zece - închid cerul întrebraţele lor de fier; în dreapta, privirea mi se ciocneşte de un zid înalt străpuns de găuri: o clădirenouă; zăresc şi nişte tur- nuri prismatice, nişte zgârie-nori recent construiţi. De când a devenit oareplatforma Bulevardului Edgar Quinet parcare?Noutatea acestui peisaj îmi sare în ochi; şi totuşi, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată şi altfel. Miarplăcea să con- templu cele două clişee alături: înainte şi după, şi diferenţele dintre ele să măuimească. Dar nu. Lumea se naşte sub ochii mei într-un prezent etern: mă obişnuiesc atât de repedecu aceste chipuri, încât mi se par neschimbate.