Descriere
Era una dintre acele zile grele. Eva îşi terminase schimbul de dimineaţă, la clinică, cei patru copii se certau în gura mare pe scaunul din faţa computerului, iar soţul ei, Frido, după ce promisese că se va ocupa de cină, întârzia la birou. Iar ea, într-o oră şi jumătate trebuia să fie la Le Jardin, la „francezul lor". De câteva zile Eva aştepta cu nerăbdare momentul de destindere alături de doamnele de marţi. în cei şaisprezece ani de când se cunoşteau, legate iniţial doar de dorinţa lor comună de a învăţa limba franceză la L'Institut Franţais din Koln, cele cinci doamne se transformaseră într-o adevărată comunitate legată ca prin jurământ. Doamnele de marţi trecuseră împreună cu bine prin furtuni, lovituri ale sorţii şi un pelerinaj la Lourdes. Şi nu le fusese mereu simplu să iasă la capăt. Astăzi, Eva era cea care dorea cu orice preţ să ajungă la întâlnire. Eva se lupta zi de zi cu o listă nesfârşită de obligaţii şi cu planificarea programului familiei ei de şase persoane. După pelerinaj, îşi reluase cariera de medic. Din nefericire, apa izvorului sfânt nu îl transformase nici pe Frido într-un 7 ZILE FARA prinţ-bucătar, nici pe cei trei copii aproape adolescenţi şi nici pe fiica de zece ani în voluntari pentru treburile casnice. Când a auzit soneria, Eva a fost convinsă că e semn rău. Toţi oaspeţii obişnuiţi ai casei ştiau că uşa era mereu deschisă. Un simplu reflex de apărare, cu patru copii înclinaţi cronic să uite unde şi-au lăsat cheile şi cu o viaţă socială intensă. Exista o singură persoană care, din principiu, suna la uşă şi aştepta să îi fie deschisă, în semn de întâmpinare. Eva a gemut. Nu încăpea nicio îndoială, nu avea cum să fie decât mama ei. De când ieşise la pensie, în urmă cu un an şi jumătate, era - scurt şi cuprinzător - la dispoziţia Evei. Prea din scurt. Şi prea cuprinzător. Iar la ritualuri mic-burgheze, cum ar fi telefonul prin care să-şi anunţe vizita, renunţase de mult. Regine nu dădea telefon, Regine trimitea semnale Morse, care aminteau de marşul triumfal din Aida. Eva îşi iubea mama. însă nu în orice clipă. Şi cu siguranţă nu în prima marţi a lunii, când, de şaisprezece ani încoace, avea întâlnire cu prietenele ei, la Le Jardin. Eva şi-ar fi dorit să poată răspunde cu un nu hotărât. în schimb, a afişat un zâmbet forţat şi a deschis. De tocul uşii se sprijinea nonşalant o hipiotă de şaizeci şi doi de ani, îmbrăcată în rochie cu volane lunga până la pământ, cu imprimeu cu flori mari, iar la gât nenumărate lanţuri, cu pandantive uriaşe. De sub pălăria generoasă atârnau două cozi lungi şi blonde. Regine îşi asortase şi o pereche de sandale indiene, din piele.
