Descriere
Aş dori să-i menţionez aici pe câţiva oameni care m-au ajutat enorm la scrierea acestei cărţi. Le sunt recunoscător pentru amintirile, răbdarea şi sfaturile pe care mi le-au oferit lui Charlotte, Rob şi Jonathan Schwartz, Maurie Stein, Charlie Derber, Gordie Fellman, David Schwartz, rabinului Al Axelrad şi numeroşilor prieteni şi colegi ai lui Morrie. De asemenea, multe mulţumiri lui Bill Thomas, editorul meu, care a ştiut să valorifice acest proiect. Şi, ca întotdeauna, aprecierea mea pentru David Black, care de multe ori crede în mine mai mult decât cred eu însumi. Şi mai cu seamă, îi mulţumesc lui Morrie pentru că a vrut să facem această ultimă lucrare împreună. Aţi avut vreodată un asemenea profesor ? Programa de curs Ultimul curs din viaţa bătrânului meu profesor s-a ţinut o dată pe săptămână, acasă la el, lângă fereastra din biroul lui, de unde se vedea un hibiscus pitic cu flori roz. Cursul se ţinea marţea. începea după micul dejun. Tema era sensul vieţii. Profesorul preda din experienţă. Nu se dădeau note, dar se ţineau examene orale în fiecare săptămână. Trebuia să răspunzi la întrebări şi ţi se cerea să pui tu însuţi întrebări. Din când în când aveai parte şi de câte un exerciţiu „fizic", adică trebuia să îl ajuţi pe dom' profesor să-şi sprijine capul mai comod pe pernă sau să-şi pună ochelarii pe nas. Dacă îl sărutai la plecare, primeai o notă mai mare. Nu era nevoie de cărţi, deşi se discuta despre o mulţime de subiecte, inclusiv despre dragoste, muncă, societate, familie, bătrâneţe, iertare şi chiar şi despre moarte. Ultimul curs a fost foarte scurt, doar câteva cuvinte. Festivitatea de absolvire a fost o înmormântare. Deşi nu a avut loc nici un examen final, a trebuit redactată o lucrare lungă despre cele învăţate. Ceea ce citiţi acum este această lucrare. La ultimul curs din viaţa bătrânului meu profesor a participat un singur student. Eu. Este sfârşitul primăverii în anul 1979, într-o după-amiază fierbinte, lipicioasă de sâmbătă. Stăm cu sutele, unii lângă alţii, pe scaunele rânduite frumos pe pajiştea campusului. Purtăm robe din nailon albastru. Ascultăm nerăbdători discursurile lungi. Când ceremonia ia sfârşit, ne aruncăm pălăriile în aer şi anul terminal al Universităţii Brandeis din Waltham, Massachusetts absolvă în mod oficial colegiul. Pentru mulţi dintre noi s-a lăsat cortina peste copilărie. După aceea, dau peste Morrie Schwartz, profesorul meu preferat, şi îl prezint părinţilor. E un om scund, care merge cu paşi mărunţi, ca şi cum ar înfrunta un vânt puternic ce l-ar putea lua pe sus. Cu roba de ceremonie, seamănă în acelaşi timp cu un profet biblic şi cu un spiriduş de Crăciun. Are ochi albaştri-verzi strălucitori, păr argintiu rar şi răsfirat pe frunte, urechi mari, un nas triunghiular şi sprâncene stufoase şi cărunte. Deşi are dinţii strâmbi şi cei de jos sunt înclinaţi spre spate - ca şi cum cineva i-arfi împins odată cu