Descriere
Am fost trimisă aici din cauza unui băiat. Îl chema Reeve Maxfield. L-am iubit și apoi el a murit, a trecut aproape un an și nimeni nu știa ce să facă pentru mine. Până la urmă, s-a luat decizia că ar fi cel mai bine să mă trimită aici. Dar dacă întrebați pe cineva dintre angajații de aici sau dintre profesori, vor susține că am fost trimisă în acest loc din cauza „efectelor de durată ale unei traume“. Astea sunt cuvintele pe care părinții mei le-au scris pe cererea de admitere la The Wooden Barn, care e descrisă în broșura de prezentare ca fiind o școală cu internat pentru adolescenți „fragili din punct de vedere emoțional și deosebit de inteligenți“. Pe rândul unde apare „Motivul pentru care elevul aplică la The Wooden Barn“, părinții tăi nu pot să scrie: „Din cauza unui băiat“. Dar ăsta e adevărul. Când eram mică, i-am iubit pe mama, pe tata și pe fratele meu Leo, care se ținea după mine peste tot și spunea „Jammy, stai“. Când am crescut, l-am iubit pe proful de mate din a noua, domnul Mancardi, chiar dacă abilitățile mele la matematică erau cu mult sub normale. „Ah, Jam Gallahue, bine ai venit“, spunea domnul Mancardi când întârziam la prima oră, cu părul încă ud de la duș și uneori, iarna, cu vârfurile înghețate ca niște crenguțe. „Sunt încântat că te-ai decis să ni te alături.“ Fără s-o spună niciodată într-un mod neplăcut. Chiar îmi vine să cred că era încântat. Eram îndrăgostită de Reeve cu disperare, cum nu mai fusesem îndrăgostită de nimeni până atunci, în toți cei cincisprezece ani ai mei. După ce l-am cunoscut pe el, sentimentele pe care le avusesem față de toți ceilalți mi s-au părut dintr-odată simple și penibile. Mi-am dat seama că există diferite niveluri de dragoste, exact ca diferitele niveluri de matematică. Pe vremea aia, în clasa de Matematică Avansată de lângă noi, se adunau niște mega-creiere să schimbe ultimele bârfe despre paralelograme. Între timp, în clasa de Matematică pentru Proști a domnului Mancardi, noi stăteam într-o ceață matematică, cu gurile pe jumătate căscate, și ne holbam nedumeriți la ironic denumita Tablă Inteligentă. Cam așa mă îndrăgostisem și eu până atunci, ca prin ceață, complet aiurea, fără măcar să-mi dau seama. Iar apoi, dintr-odată, am înțeles că există ceva în genul Iubirii Avansate. Reeve Maxfield era unul dintre elevii din a zecea aflați în vizită, care se hotărâse să ia o pauză de la viața lui, din Londra, unul din cele mai incitante orașe din lume, ca să petreacă un semestru în suburbia noastră din Crampton, în New Jersey, și să stea la Matt Kesman, un sportiv vesel și plictisitor, și la familia lui. Reeve era diferit de băieții pe care îi știam eu — toți acei Alex, Josh și Matt. Nu era vorba doar de numele lui. Avea un stil diferit de oricare dintre ei: foarte elegant, slab și cu umerii aplecați, cu niște jeanși negri strâmți atârnându-i mult sub oasele noduroase ale șoldurilor. Arăta ca membrul uneia din trupele alea britanice de punk din anii ’80, pe care taică-meu încă le mai adoră și ale căror albume le păstrează în huse de plastic speciale, pentru că e sigur că o să facă foarte mulți bani cândva. O dată am căutat unul din cele mai prețuite albume ale lui taică-meu pe eBay și am văzut că cineva oferise 16 cenți pe el, lucru care, nu știu de ce, m-a făcut să-mi vină să plâng. Pe copertele albumelor lui taică-meu apar de obicei băieți cu priviri ironice, care stau împreună la un colț de stradă, amuzându-se de vreo glumă de-a lor. Reeve s-ar fi potrivit perfect. Avea păr castaniu închis, curgându-i în jurul unei fețe palide, foarte palide, pentru că se pare că în Anglia nu există deloc lumină a soarelui. „Serios? Deloc? Întuneric total?“, spuneam eu când el insista că așa e. „Cam da“, spunea el. „Toată țara e ca o casă mare și umedă în care a fost oprit curentul electric. Și toți au carență de vitamina D. Chiar și Regina.“ Spunea toate astea cu o față serioasă. Avea un hârșâit în voce. Și, chiar dacă habar n-am ce credea lumea despre el în Londra, unde accentul lui e obișnuit, pentru mine vocea lui suna ca un chibrit aprins ținut la marginea unei bucăți de hârtie sfărâmicioasă. Exploda, pur și simplu, la intensitate scăzută. Când vorbea el, îmi venea să ascult. Îmi venea și să mă uit la el non-stop: fața palidă, ochii căprui, părul fâlfâind. Era ca un pahar de laborator cu gât lung de la chimie, care bolborosea mereu în partea de sus, din cauza vreunui proces interesant care avea loc înăuntru. Acum l-am comparat pe Reeve Maxfield și cu matematica, și cu chimia. Dar până la urmă, singura oră care a ajuns să conteze era engleza. Nu ora mea de engleză de la Liceul Regional Crampton, ci o altă oră, la care am mers mult mai târziu, la The Wooden Barn în Vermont, după ce Reeve murise și eu abia dacă mai puteam trăi. Din motive pe care nu le-am înțeles, am fost unul din cei cinci elevi invitați să ia parte la un curs care se chema Teme Speciale în Engleză. Ce s-a întâmplat la cursul acela e ceva despre care niciunul dintre noi nu a vorbit cu nimeni niciodată. Chiar dacă, bineînțeles, ne gândim la asta tot timpul și îmi imaginez că o s-o facem pentru tot restul vieților noastre. Iar chestia care mă uimește cel mai mult, chestia care mă obsedează încontinuu este asta: dacă nu l-aș fi pierdut pe Reeve, dacă nu aș fi fost trimisă la școala aia internat și dacă nu aș fi fost unul din cei cinci adolescenți fragili emoțional și deosebit de inteligenți de la Teme Speciale în Engleză, ale căror vieți fuseseră distruse în cinci moduri diferite, atunci nu aș fi aflat niciodată despre Belzhar.
