Descriere
încerc să mă situez, şi o fac cu o mereu sporită uimire, faţă de acest lucru desăvîrşit printre alte lucruri desăvîrşite ale lumii: Du cote de chez Swann, sămînţă din care a crescut uriaşul arbore  la reeherche du temps perdu. Faptul de a fi construit, prin transpunerea lui în limba romînă, un lucru omolog — sau care aspiră la acest statut —, mă aşază mai curînd într-un loc neprielnic unei cunoaşteri logic discursivizate. Cînd traduci o capodoperă, intri într-nn alt tip de cunoaştere, imediată, globală, şi acut senzorială. Simţi rezistenţa materialului, a unor praguri succesive, iar criteriul că l-ai trecut pe ultimul nu ţi-l poate da nici o regulă şi nici o ştiinţă învăţată, şi nici măcar acea intuiţie obscură — uneori atît de sigură de sine, alteori atît de şovăielnică — numită „simţul limbii". Sau aluneci pe un fel de povîrniş sticlos, nu întîlneşti nici o asperitate de care să te agăţi, şi te prăbuşeşti vertiginos, ca o piatră într-un mare gol. Sau simţi parfumim care te ameţesc, moliciuni unde te cufunzi ca într-un puf, şi care te sufocă, îţi potriveşti respiraţia după un alt ritm, cel al unei fraze — izomorfă cu răsuflarea unui astmatic, spune un critic — în care intri ca într-un hăţiş fără de ieşire şi, din etapă în etapă, vezi cum deznădejdea ţi se schimbă în bucuria de a ajunge pe mica pajişte foarte verde a punctului, prin care treci către chinul şi extaxul făgăduite de fraza următoare. Mergi pe bîjbîite, căci, intermitent, ochii îţi sînt orbiţi de mari străluciri florale. Şi ştii, în tot acest timp, că strădania ta este doar râsfrîngerea unei cu mult şi cu mult mai mari strădanii originare creatoare, al cărei drum necesar şi anevoios către im Adevăr îl străbaţi tu însuţi silabă cu silabă, ca într-o infinit alternată moarte şi înviere. Cel care îl traduce pe Proust, tot măsurînd şi iar măgulind cu un compas gramatical la fel de rigid ca acela care comandă legile sintaxei latine, lungile fiTe nevăzute ce — deloc încîlcite, aşa cum par — leagă între ele multietajatele subordonate ale periodului din în căutarea timpului pierdut^ începe să-şi dea mina şi spiritul — adică începe să înţeleagă în particularitatea lui cea mai intimă, căci înţelegi cel mai bine ceea ce, deconstruind şi apoi construind, tu însuţi înfăptuieşti — după mecanismul giganticei fraze proustiene, unealtă de forare pentru cele mai mari adîncimi sau înălţimi, alcătuită parcă din nenumărate tronsoane mereu adăugate unele altora prin mijlocirea unor repetate „qui" şi „que". Fraza lui Proust nu mi se pare comparabilă cu un instrument fin, ba chiar efeminat — aşa cum adeseori s-a spus —, ci mai curînd cu o maşinărie puternică şi greoaie, care gîfiie din toate încheieturile, lansată obsesiv, cu toată forţa, spre infinitezimale particule de necunoscut, care i se sustrag, pe care le prinde, care îi scapă din nou, retrăgîndu-se în straturi tot mai profunde, sau tot mai de suprafaţă, pe care le apucă iarăşi. De mare fineţe sînt rezultatele acestor căutări. Sau, în alt ordin de corespondenţe, fraza proustiană, metonimică şi metaforică pînă la saturaţie, progresează ca o pastă groasă de culoare, îndeajuns de lichidă totuşi spre a se prelinge prin toate interstiţiile materiei pe care o ia în stăpînire, oprindu-se, solidificată parcă, şi apoi pornind din nou, curgînd încă şi încă, pînă la încărcarea deplină a celui mai mic gol, pînâ la omogenizarea totală. O pastă care vede, aude, gustă, palpează, simte mirosurile, o pastă sinestezică în care senzaţia şi viziunea, natura şi cultura, proza şi poezia devin unul şi acelaşi lucru, nemaicunoscînd compartimentările: textul-operă al lui Proust. Pentru autorul romanului în căutarea timpului pierdut, perfecţiunea este poate această luptă împotriva hetero-geneităţii, treptele care duc spre un exhaustiv vizat ca aprehendare unificatoare a realului. De aceea pentru Proust realul nici nu există decît în măsura în. care este re-creat prin re-trăirea lui (ca scriere a lui),