Descriere
Elin Carlson intră în şopron şi avu sentimentul că întreaga lume i se dăduse peste cap. Sora ei, Sofia, se oprise din treabă şi stătea scăldată într-o rază de lumină; iar aproape de ea, vorbin-du-i încet, era unchiul Sven. Mâna lui se odihnea pe părul Sofiei, care-i atârna pe spate într-o coadă lungă, împletită, de culoarea spicelor de grâu. Elin îşi aminti greutatea mâinii lui pe creştetul ei şi, pentru o clipă, simţi că nu mai are aer. Să nu mai spui nimănui, Elin. Frica ei se dezlănţui într-un urlet gâtuit. — Sofia! Sora ei tresări. Sofia era atât de timidă, îi era groază de întuneric şi de gâştele mătuşii Karin şi uneori, chiar de propria-i umbră. Sofia îşi duse mâna la piept şi se întoarse către Elin. — M-ai speriat! — Elin se furişează mai ceva ca un şoricel, nu-i aşa? zise unchiul Sven râzând binedispus şi aşezându-şi şapca înapoi pe cap. El păşi cu paşi mari pe lângă Elin, atingându-i umărul în treacăt în timp ce părăsi grajdul, iar paiele scârţâiră sub cizmele lui grele. Să nu mai spui nimănui... Lui Elin îi bătea inima mai să-i sară din piept. Ţintuită locului, Elin nu reuşi nici să se mişte, nici să scoată vreun cuvânt. Aburul respiraţiei ei tăiate străpungea aerul rece de iarnă. Între timp, Sofia îşi reluase treaba, dar după o clipă se opri şi îşi ridică din nou privirea. — Ce s-a întâmplat, Elin? — Nimic. Totul. Sofia avea şaisprezece ani, aceeaşi vârstă ca şi Elin în urmă cu trei ani, când unchiul Sven şi familia sa veniseră să locuiască cu ele. Elin trebuia neapărat s-o avertizeze pe Sofia, să-i spună ce s-ar putea întâmpla, ce aproape că se întâmplase azi. Dar Sofia era atât de mică, atât de nevinovată. Atât de fericită. În urmă cu trei ani, şi Elin fusese la fel. — Ce s-a întâmplat? o întrebă Sofia din nou. Elin dădu din cap şi ieşi în grabă din grajd, alergând după unchiul ei, încercată de frică şi mânie în acelaşi timp. Cizmele ei muşcau din stratul de zăpadă în timp ce fugea. Elin îl ajunse din urmă când acesta se opri lângă stiva de lemne. El se întoarse încet către ea. — Doreşti ceva, Elin? Cum îndrăzneşte să pretindă că nu ştie. Cum îndrăzneşte să zâmbească ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, niciodată. Elin deschise gura, dorindu-şi cu ardoare să strige: Las-o pe Sofia în pace! Dar nu fu în stare să articuleze niciun cuvânt. Unchiul Sven se uită la ea, cu privirea pironită în ochii ei, zâmbindu-i netulburat, după care se aplecă ţinând toporul într-o mână şi un buştean în cealaltă. Sven aşeză buşteanul în picioare pe butuc şi îl crăpă dintr-o lovitură. Dacă spui cuiva, vei regreta amarnic. Mânia lui Elin dispăru, acum simţea doar frica. Pur şi simplu nu mai avea cuvinte. Era cu totul neajutorată.