Descriere
Lăsaseră uşa de la antreu deschisă. Cecilie simţea cum de la parter veneau miresme de Crăciun. Încerca să facă deosebirea între ele. În orice caz, simţea un miros de varză murată. Şi un altul era, probabil, mireasma esenţelor aromate pe care tata le aprinsese în şemineu înainte de a pleca la biserică. Şi nu simţea şi mireasma bradului de Crăciun? Cecilie trase adânc aer în piept. I se părea că simte până şi mireasma darurilor de sub brad, a hârtiei roşii de împachetat cu motive de Crăciun sau a foiţei aurii, a ilustratelor de felicitare sau a panglicilor de mătase. Şi mai simţea încă un miros, un miros nelămurit de ceva plin de vrajă şi de magie. Era însăşi atmosfera Crăciunului! În vreme ce adulmeca toate miresmele astea, îşi plimba degetele peste calendarul de advent agăţat deasupra patului. Cele 24 de uşiţe de carton erau deschise. Pe ultima, cea mai mare dintre ele, o deschisese azi. Privi încă o dată la îngerul ce stătea aplecat deasupra ieslei în care dormea pruncul Iisus. În spatele lui, Iosif şi Maria nu păreau să-l vadă. Era, oare, cu putinţă ca îngerul să fi stat acolo, lângă iesle, şi totuşi Maria şi Iosif să nu-l poată vedea? Îşi plimbă apoi privirea prin încăpere. Cecilie se uitase la lampa roşie din tavan de atâtea ori, la perdelele cu floricele albastre de nu-mă-uita, la raftul cu cărţi şi păpuşi, la colecţia ei de pietre şi cristale, încât simţea cum toate acestea deveniseră o parte din fiinţa ei. Pe masa de scris din faţa geamului se afla un ghid de călătorie din Creta alături de Biblia pentru copii şi Mitologia nordică a lui Snorre. Pe peretele dinspre dormitorul părinţilor atârna un calendar grecesc cu nişte pisicuţe foarte drăgălaşe. În acelaşi cui, peste calendar, atârnase un vechi şirag de perle pe care îl primise în dar de la bunica. Nu mai ţinea minte de câte ori numărase cele 27 de inele de care atârna perdeaua. De ce erau treisprezece inele de-o parte şi paisprezece de cealaltă? Cât de adesea numărase câte reviste Ştiinţa ilustrată erau în teancul de sub masă? De fiecare dată, se dădea bătută înainte de a termina de numărat. Renunţase şi să mai numere florile de nu-mă-uita de pe perdele. Mereu îi scăpau câteva care se ascundeau printre falduri… Sub pat avea un carneţel chinezesc. Cecilie pipăi cu mâna sub pat… da, se asigură ea, carneţelul şi creionul erau la locul lor. Carneţelul chinezesc, în care-şi nota uneori gândurile ce-i treceau prin cap, avea coperta îmbrăcată în mătase şi-l primise în dar de la un medic, la spital. Când îl ţinea în lumină, firele de mătase străluceau în negru, verde şi roşu. Nu avusese putere să scrie prea mult în el şi nici prea multe nu erau de scris, dar se decisese să-şi noteze unele gânduri ce-o frământau în timp ce stătea acolo, zăcând în pat. Şi nu va şterge niciodată nimic din ceea ce va scrie. Fiecare cuvânt va rămâne acolo până în cea din urmă zi. Va avea, cu siguranţă, un sentiment ciudat atunci când se va face mare şi va citi propriul ei jurnal. Pe prima pagină scrisese: ÎNSEMNĂRILE PERSONALE ALE CECILIEI SKOTBU. Capul îi căzu greu pe pernă în timp ce încerca să tragă cu urechea la parter. Se auzea din când în când zgomotul făcut de tacâmurile mânuite de mama la bucătărie, altminteri era linişte deplină în toată casa… Ceilalţi erau la biserică şi ea îi aştepta să sosească dintr-o clipă în alta. Înainte de asta, sau imediat după aceea, se vor auzi bătând clopotele de Crăciun. Clopotele bisericii nu se auzeau din casa familiei Skotbu, şi ei ieşeau de obicei, afară, pe trepte, să le audă mai bine. Dar în acest an Cecilie nu mai avea puteri să stea pe trepte şi să audă clopotele de Crăciun. Era bolnavă şi nu doar aşa, un pic bolnavă, cum fusese în octombrie şi noiembrie. Acum era aşa de grav bolnavă, încât Crăciunul nu mai conta cine ştie ce şi ea îl asemuia unui pumn de nisip ce i se strecura printre degete, în timp ce dormea sau zăcea în pat, pe jumătate trează. Dar oricum ar fi fost, era fericită că nu mai stătea internată în spital. La spital împodobiseră deja un brad mare, aşezat la intrare, încă de la începutul lui decembrie. Se bucura că luase parte la sărbătorile de Crăciun în anii trecuţi. Pentru Cecilie, singurul lucru din lume care nu se schimbase în ultima vreme era Crăciunul în familia Skotbu. Timp de câteva zile, întreaga familie făcea aceleaşi lucruri pe care le făcuse an de an fără să se întrebe de ce. „Aşa este tradiţia, trebuie s-o urmăm…“ spuneau ei, şi explicaţia asta le era de-ajuns. În ultimele zile urmărise cu încordare activitatea de la parter. Zgomotele făcute cu pregătirea prăjiturilor şi cu împodobirea bradului urcau spre ea din adâncuri ca nişte balonaşe, nu de săpun, ci de sunet. De câteva ori îi trecu prin minte că parterul putea fi asemuit cu pământul, iar ea se afla la etaj, de parcă s-ar fi aflat în cer! Ieri aduseseră în casă bradul de Crăciun şi tata îl împodobise după ce Lasse, frăţiorul ei, mersese la culcare. Cecilie nu-l văzuse încă. Dacă vă puteţi închipui! Ea nu văzuse încă bradul de Crăciun! Ce bine era, însă, să ai un frăţior aşa de vorbăreţ ca Lasse! El avea întotdeauna comentarii la tot ce spuneau sau chiar gândeau ceilalţi. Pălăvrăgea necontenit despre toate pregătirile de Crăciun şi despre împodobirea bradului. El era reporterul secret al Ceciliei în lumea interlopă! Pe noptieră avea un clopoţel. Suna cu el când voia să fie dusă la toaletă sau avea nevoie de ceva. De regulă, Lasse apărea primul să vadă despre ce este vorba. De câteva ori ea sunase din clopoţel doar pentru că voia să-l întrebe ce prăjituri au pregătit sau cum au împodobit la parter. Tata îi promisese că o va duce jos, în salon, când vor deschide pachetele cu daruri. Ea le-a spus că îşi doreşte schiuri noi pentru că cele vechi îi ajungeau acum doar până la baza gâtului. Mama propusese să aştepte cu schiurile şi lucrurile astea până se va face din nou bine. Dar Cecilie protestase puternic. Voia să aibă schiuri, acum de Crăciunul ăsta, şi cu asta basta! – Nu e sigur că vei putea schia în iarna asta, Cecilie! Ea apucase atunci o vază cu flori de pe noptieră şi o azvârlise pe podea. – În orice caz, e de la sine înţeles că nu pot schia atâta vreme cât nu am nişte schiuri! Mama adusese o mătură şi un făraş fără să schiţeze nici cel mai mic gest de supărare, ceea ce era cum nu se poate mai rău, pentru că Cecilie nu mai avusese motiv să-şi verse furia. Mama spusese în timp ce strângea cioburile vazei şi florile de pe jos: – Am crezut că vrei ceva cu care să te joci când stai în pat… Ea simţise cum îi zvâcnesc tâmplele de enervare. „Să stau în pat!“ Şi apucase furioasă, de data asta, o farfurie şi un pahar plin cu suc pe care le trântise în podea. Mama nu se supărase şi nu spusese nimic nici de astă dată. Doar strânsese şi curăţase totul în tăcere, strânsese şi curăţase de zor… Cecilie mai adăugase, atunci, furioasă şi neînduplecată, că îşi doreşte pe deasupra şi patine, şi săniuţă… Iarna era geroasă încă de la începutul lui decembrie. Se întâmplase ca Cecilie, de una singură, să se târască din pat cum putea şi să se cocoţeze la fereastră. Zăpada se aşternuse ca o plapumă moale peste peisajul îngheţat. Tata împodobise cu beculeţe electrice bătrânul pin din curte. Era în cinstea ei, spusese el. Până atunci obişnuiseră să pună beculeţele în brăduţul din faţa uşii de la intrare. Dar acum, printre ramurile pinului, Cecilie putea să zărească, în depărtare, Colina Corbilor. Niciodată natura de afară nu fusese mai clară în contururi ca în zilele acelea dinaintea Crăciunului. Cecilie îl văzuse o dată pe poştaş trecând prin faţa casei, pe bicicletă, deşi afară erau minus zece grade şi drumul era troienit cu zăpadă. Mai întâi zâmbise. Apoi bătuse în geam şi-i făcuse semn cu mâna. El privise în sus şi ridicase amândouă mâinile ca să-i răspundă, aşa că bicicleta se răsturnase cu el cu tot în zăpada pufoasă. Apoi, când el îşi continuase drumul, dispărând după şopron, ea se târâse înapoi în pat şi plânsese, aproape neînţelegând de ce. Poate pentru că i se părea că însuşi rostul vieţii se reduce la imaginea unui poştaş pe bicicletă, iarna, pe un drum încărcat de zăpadă… Şi cu altă ocazie îi dăduseră lacrimile stând la fereastră. Îşi dorea atât de mult să zburde pe-afară, prin iarna ca din poveste. În curte, în faţa şopronului, doi botgroşi ţopăiau într-un dans caraghios. Cecilie pufnise în râs. Ce bine ar fi fost să fie şi ea un botgros! Şi simţise cum i se umeziseră ochii. Luase o lacrimă pe unul din degete şi cu ea desenase un înger pe geam. Când şi-a dat seama că a desenat îngerul cu propriile-i lacrimi o apucase din nou râsul. Care era, de fapt, diferenţa dintre nişte lacrimi de înger şi un înger de lacrimi? Aţipise, se pare, pentru că se trezi brusc de zgomotul făcut de uşa de jos, de la intrare. A sosit lumea de la biserică! Cecilie auzea cum îşi scuturau zăpada de pe picioare. Nu se auzeau, oare, şi bătăi de clopote? – Crăciun fericit, mamă! – Crăciun fericit, băiatul meu. – Crăciun fericit, Tone! Bunica tuşi uşor: – Oh, ce bine miroase aici!… miroase a Crăciun. – Lasse, fii drăguţ, ajută-l pe bunic cu paltonul! Cecilie parcă îi vedea. Bunica îi îmbrăţişa zâmbind pe toţi, mama îşi dezlega şorţul cel roşu de bucătărie în timp ce-l îmbrăţişa pe bunicul, tata îi trecea mâna prin păr lui Lasse, bunica îşi aprindea o ţigară… Dacă exista o însuşire pe care Cecilie o căpătase în ultima vreme, atunci era tocmai aceea că învăţase să vadă cu urechile. Apoi atmosfera voioasă de la parter a fost întreruptă de şoapte înfundate. În clipa următoare, tata urca grăbit pe scară, sărind câte două, trei trepte deodată. – Crăciun fericit, Cecilie! O cuprinse cu braţele şi o strânse cu grijă la piept. Apoi făcu câţiva paşi şi deschise larg fereastra. – Auzi ceva? Ea ridică capul de pe pernă şi auzi clopotele de la biserică: – Înseamnă că e ora cinci. El închise fereastra la loc şi se aşeză pe marginea patului. – Am să primesc schiuri noi, nu-i aşa? Întrebase asta în speranţa că el îi va răspunde „nu“. Şi atunci ea putea să se supere, pentru că se simţea aproape mai bine să fie supărată decât să fie tristă. Tata duse un deget la buze. – Fără tratament special, Cecilie. Aşteaptă şi vei vedea… – Atunci, înseamnă că am să primesc. – Eşti sigură că nu vrei să stai întinsă pe sofa, în salon, în timp ce noi mâncăm? Ea clătină din cap. Discutaseră de nenumărate ori lucrurile astea în ultimele zile. Era mult mai bine să fie odihnită când vor începe să despacheteze darurile. Şi oricum nu mai putea suporta mâncarea. Dacă ar fi mâncat, ar fi început cu siguranţă să vomite. – Dar să lăsaţi toate uşile deschise ca să vă aud. – Bineînţeles.