Descriere
Discul galben se ilumina. Două automobile din faţă accelerară înainte să se aprindă lumina roşie. Deasupra trecerii de pietoni se ivi desenul omului verde. Oamenii care aşteptau porniră să traverseze strada călcând peste dungile albe, vopsite pe cuvertura neagră de asfalt, nimic nu seamănă mai puţin cu o zebră, totuşi aşa i se spune. Şoferii, nerăbdători, cu piciorul pe pedala de ambreiaj, îşi ţineau maşinile încordate, avansând, dând înapoi, ca nişte bidivii nervoşi ce presimt plesnetul biciului. Pietonii trecuseră acum, însă semnalul de voie pentru maşini va mai întârzia câteva secunde, unii pretind că această zăbavă, în aparenţă atât de neînsemnată, înmulţită cu miile de semafoare existente în oraş şi cu schimbările succesive ale celor trei culori ale fiecăruia, reprezintă una dintre cauzele cele mai importante ale gâtuirilor circulaţiei rutiere, sau ale ambuteiajelor, dacă vrem să folosim termenul curent. Lumina verde s-a aprins în sfârşit, brusc maşinile au demarat, dar pe dată s-a băgat de seamă că nu porniseră toate. Prima din şirul din mijloc stă pe loc, are probabil o problemă mecanică oarecare, acceleraţia desprinsă, schimbătorul de viteze înţepenit, sau vreo stricăciune la sistemul hidraulic, frâne blocate, sistem electric avariat, dacă nu cumva i s-a terminat pur şi simplu benzina, n-ar fi prima dată că se întâmplă. Noul grup de pietoni care se adună pe trotuare îl vede pe şoferul imobilizat gesticulând în dosul parbrizului, în timp ce maşinile din spate claxonează frenetic. Câţiva şoferi au sărit acum în stradă, gata să împingă automobilul rămas în pană, să nu mai împiedice traficul, bat furios în geamurile închise, omul dinăuntru îşi întoarce capul spre ei, la stingă, la dreapta, se vede că strigă ceva, după mişcările buzelor se înţelege că repetă un cuvânt, nu unul, două, într-adevăr aşa e, după cum se constată când cineva, în sfârşit, reuşeşte să deschidă o uşă, Sunt orb. Nimeni n-ar fi spus. Examinaţi aşa cum se poate în acest moment, pe fugă, ochii omului par sănătoşi, irisul se prezintă neted, luminos, scle-rotica albă, compactă ca porţelanul. Pleoapele lărgite, pielea crispată a feţei, sprâncenele arcuite deodată, toate astea, oricine îşi poate da seama, arată că e răvăşit de spaimă. Cu o mişcare rapidă, ce era la vedere dispare în dosul pumnilor încleştaţi ai bărbatului, de parcă ar fi încercat să reţină înăuntrul minţii ultima imagine captată, o lumină roşie, rotundă, de pe un semafor. Sunt orb, sunt orb, repeta cu disperare în timp ce îl ajutau să iasă din maşină, iar lacrimile, ţâşnind, îi făceau să pară mai strălucitori ochii despre care spunea că sunt morţi. Trece, o să vedeţi că trece, câteodată e de la nervi, spuse o femeie. Semaforul îşi schimbase din nou culoarea, trecătorii curioşi se apropiau de grup, iar şoferii din spate, care nu ştiau ce se în-tâmplă, protestau împotriva, credeau ei, unui obişnuit accident de circulaţie, vreun far spart, niscai bară îndoită, nimic n-ar putea justifica agitaţia, Chemaţi poliţia, ţipau, ridicaţi rabla asta. Orbul implora, Vă rog, să mă ducă cineva acasă. Femeia care vorbise despre nervi îşi dădu cu părerea c-ar fi trebuit să cheme o ambulanţă, să-1 ducă pe bietul om la spital, dar orbul spuse nu, nu asta voia, cerea doar să fie condus până la uşa clădirii unde locuieşte, E la doi paşi, faceţi-mi un bine. Dar maşina, întrebă un glas. Alt glas răspunse, Cheia e la locul ei, urcaţi maşina pe trotuar. Nu e nevoie, interveni a treia voce, am eu grijă de maşină şi îl însoţesc eu pe domnul acasă. Se auziră murmure de aprobare. Orbul se simţi prins de braţ, Veniţi, veniţi cu mine, îi spunea acelaşi glas. îl ajutară să se aşeze pe locul de lângă şofer, îi ataşară centura de siguranţă, Nu văd, nu văd, murmura printre lacrimi, Spuneţi-mi unde locuiţi, îi ceru celălalt. Prin geamurile maşinii pândeau chipuri vorace, avide de noutate. Orbul îşi ridică palmele în dreptul ochilor, le agită, Nimic, parcă aş sta în ceaţă, parcă aş fi căzut într-o mare de lapte, Dar orbirea nu e aşa, spuse celălalt, orbirea se spune că e neagră, Dar eu văd numai alb, Poate cavea dreptate cucoana, o fi de la nervi, nervii sunt lucrul aracului, Eu ştiu foarte bine ce e, o nenorocire, da, o nenorocire, Spuneţi-mi unde staţi, vă rog, în acelaşi timp se auzi sforăitul motorului. Bâlbâindu-se, ca şi cum lipsa vederii îi slăbise memoria, orbul pronunţă o adresă, apoi spuse, Nu ştiu cum as putea să vă mulţumesc, iar celălalt replică, Ei, n-are importanţă, azi dumneata, mâine eu, nu ştim ce ne pregăteşte soarta, Aveţi dreptate, când am plecat azi-dimineaţă de acasă cine ar fi crezut c-o să păţesc aşa necaz. Se miră că mai stăteau pe loc, De ce nu plecăm, întrebă, E roşu, răspunse celălalt, Ah, făcu orbul, şi începu din nou să plângă. De acum înainte nu va mai şti când e roşu. Aşa cum spusese orbul, casa lui era aproape. Dar trotuarele erau ocupate toate de automobile, n-au găsit spaţiu să parcheze maşina, de aceea au fost nevoiţi să caute un loc pe o stradă transversală. Acolo, spaţiul era atât de îngust încât locul de lângă şofer se afla la numai câteva degete de perete, drept care orbul, ca să nu se chinuie târându-se de pe un loc pe altul, cu schimbătorul de viteze şi volanul în cale, a trebuit să coboare primul. Dezorientat, în mijlocul străzii, simţind că-i fuge pământul de sub picioare, încercă să-şi domine disperarea care-i urca în gât. îşi agita mâinile în faţa ochilor, nervos, de parcă ar fi înotat în ceea ce numise o mare de lapte, şi aproape că deschise gura ca să strige după ajutor, când, în ultima clipă, mâna celuilalt îi atinse uşor braţul, Calmaţi-vă, vă conduc. Merseră foarte încet, de teamă să nu cadă, orbul îşi târşâia picioarele, potic-nindu-se în denivelările asfaltului, Aveţi răbdare, aproape am ajuns, murmură celălalt, şi puţin mai târziu îl întrebă, E cineva acasă să aibă grijă de dumneavoastră, iar orbul îi răspunse, Nu ştiu, soţia mea cred că n-a venit încă de la serviciu, eu s-a întâmplat să plec azi mai devreme şi uite ce-am păţit, O să vedeţi că nu-i nimic grav, n-am auzit niciodată să fi orbit cineva aşa deodată, Şi eu care mă lăudam că nu port ochelari, n-am avut niciodată nevoie, Vedeţi. Ajunseră la uşa clădirii, două femei din vecini urmăreau curioase scena, uite-1 pe vecin cum e adus de braţ, însă niciuna nu se gândi să întrebe, V-a intrat ceva în ochi, nu le-a trecut prin minte, aşa că el nu poate răspunde, Da, mi-a intrat o mare de lapte. Ajunşi înăuntru, orbul rosti, Vă mulţumesc din suflet, iertaţi bătaia de cap pe care v-am provocat-o, de aici mă descurc singur, Ei, asta-i bună, urc cu dumneavoastră, nu m-aş simţi bine dacă v-aş lăsa aici. Intrară cu greu în ascensorul strâmt, La ce etaj staţi, La trei, nu vă imaginaţi ce recunoscător vă sunt, Nu-mi mulţumiţi, azi dumneavoastră,