Descriere
Valea Salinas se află în California de nord. E lungă şi îngustă situată între două lanţuri de munţi, iar rîul Salinas curge cu ocolişuri prin mijlocul ei, pînă ce în cele din urmă, îşi varsă apele în golful Monterey. Mi-aduc aminte de numele pe care le dădeam în copilărie unor ierburi şi flori neştiute. Îmi vin în minte locurile în care puteam găsi broaşte şi ora cînd se trezesc păsărelele vara, parfumul copacilor, anotimpurile, cum arătau şi cum mergeau oamenii, şi chiar cum miroseau. Memoria mirosurilor e foarte bogată. Mi-aduc aminte că munţii Gabilan din răsăritul văii erau luminoşi şi veseli, însoriţi şi frumoşi, de parcă te îndemnau să doreşti să urci pe pantele lor calde, aşa cum doreşti să urci în poala unei mame iubitoare. Erau nişte munţi ce te atrăgeau cu iarba lor pălită de soare. În partea de asfinţit, se înălţau spre cer Munţii Santa Lucia, ce despărţeau valea de mare, şi erau întunecaţi şi urîcioşi ― neprietenoşi şi periculoşi. Întotdeauna am simţit o teamă de asfinţit şi o dragoste de răsărit. Din ce cauză aveam asemenea simţăminte n-aş putea spune, poate numai pentru că dimineaţa se ivea de peste vîrfurile munţilor Gabilan, în timp ce noaptea venea de pe crestele munţilor Santa Lucia. E posibil ca începutul şi sfîrşitul zilei să aibă un anumit rol în ce priveşte sentimentele mele faţă de cele două lanţuri de munţi. Dintr-o parte şi din alta a văii, din trecători, izvorau mici pîrîiaşe ce se vărsau în albia rîului Salinas. În iernile anilor ploioşi, pîrîiaşele se transformau în puhoaie şi umflau rîul, încît uneori acesta urla şi spumega şi, într-o revărsare de ape, nimicea tot ce-i ieşea în cale. Rîul smulgea bucăţi din terenul fermelor şi ducea cu el acri întregi de pămînt, lua pe sus hambare şi case ce pluteau pe valuri pînă hăt departe. Prindea în puhoaiele sale vaci, porci şi oi, le îneca în apele sale cenuşii, mîloase, şi le arunca în mare. Apoi, cînd venea primăvara, rîul se retrăgea în albia lui şi bancurile de nisip se iveau iarăşi la suprafaţă. Iar vara rîul dispărea. Rămîneau doar nişte bălţi în gropile cu vîrtejuri de sub bancurile înalte. Plantele de apă şi păşunile creşteau iarăşi iar sălciile se îndreptau, păstrînd în ramurile de sus urmele inundaţiei. Salinas era doar un rîu de sezon. Soarele de vară îl făcea să dispară sub pămînt. Nu era niciodată un rîu frumos, dar era singurul pe care-l aveam, aşa că ne lăudam cu el ― că era periculos în iernile ploioase şi seca în verile secetoase. Te poţi lăuda cu orice lucru, dacă e singurul pe care-l ai. Ba, poate cu cît ai mai puţin, cu atît ţi se cere să te lauzi mai mult. Fundul văii Salinas, aflat între lanţurile de munţi şi sub poalele colinelor, este plat întrucît valea aceasta a fost cîndva fundul unui golf de o sută de mile. Gura rîului, de la Moss Landing, era, cu veacuri în urmă, intrarea în acest lung fiord. Odată, la cincizeci de mile în josul văii, tatăl meu a forat un puţ. Forajul a scos la suprafaţă mai întîi pămînt, apoi pietriş, apoi nisip alb de mare, plin de scoici şi chiar bucăţi de oase de balenă. Erau douăzeci de picioare de nisip, apoi din nou pămînt, ba chiar şi o bucată de lemn de sequoia, lemnul acela trainic ce nu putrezeşte. Înainte de a fi devenit o mare interioară, valea a fost probabil o pădure. Şi toate aceste lucruri s-au petrecut chiar sub picioarele noastre. Ba uneori, mi se părea, noaptea, că pot să simt marea şi pădurea de sequoia de dinaintea ei. În partea largă a văii, pămîntul arabil era adînc şi rodnic. Era de-ajuns o iarnă ploioasă, ca să răsară ierburi bogate şi sumedenie de flori. În anii ploioşi, florile de primăvară erau ceva de neimaginat. Tot fundul văii, ca şi colinele, erau acoperite de un covor de lupin şi maci. O femeie mi-a spus odată că florile colorate par mai strălucitoare dacă au alături cîteva flori albe care să scoată mai bine în evidenţă culorile. Fiecare petală de lupin, albastră, este tivită cu alb, astfel că un cîmp de lupin e mai albastru decît îţi poţi închipui. Iar printre ele erau pete de maci de California. Şi aceştia au o culoare de foc, nici portocalie, nici aurie, dar dacă aurul pur ar fi lichid şi s-ar transforma într-o pastă, această pastă de aur ar avea culoarea macilor. Cînd se sfîrşea sezonul acestora, răsărea muştarul cel galben ce creştea foarte înalt. Cînd bunicul meu a venit în aceste locuri, muştarul era atît de înalt, încît unui călăreţ abia de i se vedea capul deasupra florilor galbene. Pe terenurile înalte, iarba era presărată cu piciorul cocoşului, cu urechelniţă, cu panseluţe galbene şi negre la mijloc. Ceva mai tîrziu, în acelaşi sezon apăreau brazde roşii şi galbene de iarba găii. Acestea erau flori specifice ce cresc în locurile deschise, aflate în bătaia soarelui. Sub stejari, la umbră şi la întuneric, înflorea şi dădea un parfum plăcut părul Venerei, iar pe sub malurile acoperite de muşchi ale rîului, atîrnau smocuri de ferigi palmate şi simple. Mai erau clopoţeii, ca nişte mici lanterne, albi ca laptele, a căror imagine mai că evoca păcatul şi erau atît de rari şi misterioşi, încît un copil ce găsea vreunul, se credea toată ziua o fiinţă unică şi nemaipomenită. Cînd venea luna iunie, iarba devenea maronie iar dealurile se îmbrăcau într-un cafeniu ce nu era brun, ci un fel de auriu amestecat cu şofran şi cu roşu ― o culoare de nedescris. Iar de atunci pînă la următoarele ploi, pămîntul se usca şi pîraiele secau. Pămîntul crăpa la suprafaţă. Rîul Salinas se scufunda în nisip. Vîntul sufla de-a lungul văii, ridicînd praf şi paie, din ce în ce mai puternic şi mai aspru pe măsură ce se îndrepta spre sud. Seara se oprea. Era un vînt care te enerva, iar firicele de praf îţi iritau pielea şi-ţi ardeau ochii. Oamenii ce lucrau la cîmp purtau ochelari şi îşi legau batiste la nas ca să se ferească de praf.
