Descriere
Am venit purtate de vântul carnavalului. Un vânt cald pentru februarie, încărcat cu aromele fierbinţi şi unsuroase ale plăcintelor, şi cârnaţilor, şi napolitanelor pudrate cu zahăr, prăjite pe un reşou chiar acolo, pe marginea drumului, pline de confetti care ne alunecau pe gulere şi mâneci şi care se rostogoleau în rigole ca un antidot tembel al iernii. Mulţimile adunate pe îngusta stradă principală se agită febril, cu gâturile întinse să prindă imaginea char-ului acoperit cu satin, cu panglici atârnând şi rozete din hârtie. Anouk priveşte, cu ochii măriţi, un balon galben într-o mână şi o trompetă de jucărie în cealaltă, între un coş de cumpărături şi un câine cafeniu, trist. Am mai văzut carnavaluri şi înainte, ea şi cu mine; o procesiune de două sute cincizeci de chars decorate în Paris în ultima Mardi Gras1, o sută şi optzeci în New York, două duzini de orchestre în marş în Viena, clovni pe picioroange, Grosses Têtes cu mulaje din papier-mâché clătinându-li-se pe capete, majorete cu bastoanele răsucindu-se şi strălucind. Dar, la şase ani, lumea pare încă minunată. Un car din lemn, decorat în grabă cu poleială şi satin şi scene din cărţile de poveşti. Capul unui dragon pe un scut, Raspunzel cu o perucă de lână, o sirenă cu o coadă din celofan, o casă de turtă dulce, din carton aurit şi pictat, o vrăjitoare în prag, întinzându-şi degetele cu unghiile vopsite în verde către un grup de copii tăcuţi… La şase ani este posibil să percepi subtilităţi pe care 1 Lăsata secului. 6 - JOANNE HARRIS - un an mai târziu nu le mai poţi înţelege. În spatele cartonului, al decoraţiilor, al plasticului, ea poate zări vrăjitoarea adevărată, magia adevărată. Mă priveşte cu ochii ei, care sunt de culoarea verde-albastră a Pământului văzut de la mare înălţime, strălucind. — Rămânem? Rămânem aici? Trebuie să-i amintesc să vorbească franţuzeşte. Dar rămânem? Nu-i aşa? Se agaţă de mâneca mea. Părul ei este un vârtej de vată de zahăr în vânt. Mă gândesc. Este un loc la fel de bun ca oricare altul. Lansquenet-sous-Tannes, cel mult două sute de suflete, nu mai mult de o haltă pe drumul dintre Toulouse şi Bordeaux. Clipeşti o dată şi s-a dus. O stradă principală, un şir dublu de case din lemn de culoarea cenuşii, strânse tainic, câteva străduţe paralele ca dinţii unei furculiţe îndoite. O biserică, spoită agresiv, într-un scuar cu magazine micuţe. Ferme împrăştiate pe pământul gras. Livezi, vii, fâşii de pământ închise şi înregimentate în conformitate cu apartheidul rural strict: aici meri, aici kiwi, pepeni, andive sub cochiliile lor negre de plastic, viţe albite şi ofilite sub soarele slab de februarie, aşteptând triumfala reînviere din martie… În spate, râul Tannes, mic afluent al lui Garonne, îşi croieşte drum spre păşunea mlăştinoasă. Şi oamenii? Seamănă cu toţi cei pe care i-am văzut; poate puţin cam palizi în lumina soarelui, puţin murdari. Eşarfele şi beretele au culoarea părului de dedesubt, cafenii, negre sau gri. Feţele sunt zbârcite ca ultimele mere ale verii, ochii adânciţi în carnea ridată ca stafidele într-o gogoaşă veche. Câţiva copii, îmbrăcaţi în roşu şi verde strălucitor şi galben, par să aparţină altei rase. Pe când char-ul înaintează greoi în lungul străzii, tras de vechiul tractor, o femeie solidă cu o figură aspră, nefericită, strânge o haină ecosez pe umeri şi strigă ceva în dialectul local abia inteligibil; pe car, un Moş Crăciun 7 - CHOCOLAT - turtit, nelalocul lui printre zâne, şi sirene, şi goblini, aruncă dulciuri în mulţime cu o agresivitate abia mascată. Un om mai în vârstă, cu trăsături delicate, cu o pălărie de fetru în locul beretei rotunde mai obişnuită în această zonă, îşi culege trist câinele de la picioarele mele cu o privire care cere scuze. Îi văd degetele graţioase şi subţiri mişcându-se în blana câinelui; câinele schiaună; expresia stăpânului devine complexă, un amestec de dragoste, îngrijorare, vinovăţie. Nimeni nu se uită la noi. Am putea la fel de bine să fim invizibile; hainele noastre ne înseamnă ca străine, trecătoare. Sunt politicoşi, atât de politicoşi; nimeni nu se holbează la noi. Femeia, cu părul lung strâns în gulerul paltonului oranj, o eşarfă lungă în jurul gâtului; copilul, în pantaloni galbeni şi canadiană albastră. Culorile le desemnează. Hainele lor sunt exotice, figurile lor – prea palide, sau prea întunecate? – părul îi înseamnă ca fiind din altă parte, străini, puţin ciudaţi. Oamenii din Lansquenet au învăţat arta de a observa fără a privi direct. Le simt privirile ca un abur pe ceafă, ciudate, fără să fie ostile, dar reci. Suntem pentru ei o curiozitate, o parte a carnavalului, un semn al alienării. Le simt ochii pe noi pe când mă întorc să cumpăr o galette de la un vânzător. Hârtia este fierbinte şi unsuroasă, blatul de pâine neagră tare pe margini, dar gros şi bun la mijloc. Rup o bucată şi i-o dau lui Anouk, ştergându-i bărbia de untul topit. Vânzătorul este un bărbat durduliu, aproape chel, cu ochelarii groşi, cu faţa transpirată de căldura reşoului. Clipeşte cu un ochi înspre fetiţă. Cu celălalt ochi studiază fiecare detaliu, ştiind că, mai târziu, i se vor pune întrebări.
