Descriere
Neglijența putea ucide o clădire cărămidă cu cărămidă. După părerea lui, eramai insidioasă decât un uragan sau un cutremur, deoarece ucidea încet, în tăcere,nu cu furie sau cu pasiune, ci cu dispreț pur.Sau poate că era el puțin cam poetic în legătură cu o clădire care nu servise altuiscop decât aceluia de a găzdui șobolani și drogați, de mai bine de o duzină de ani.Dar, cu viziune și cu o sumă considerabilă de bani, vechea dărăpănătură din ceea cefusese odinioară cartierul Hell’s Kitchen avea să redevină din nou puternică și săaibă un rost.Roarke avea viziune și bani din plin și îi făcea plăcere să se folosească de ambeledupă pofta inimii.Pusese ochii pe acea clădire cu mai bine de un an în urmă și așteptase precum opisică lângă o gaură de șoarece ca acel conglomerat cu probleme care o deținea săse șubrezească și mai mult. Pândise și auzise zvonurile despre reabilitarea saudistrugerea sa, despre suplimentarea de fonduri sau falimentul total.După cum anticipase, realitatea era undeva la mijloc, iar clădirea fusese scoasăla vânzare. Dar tot mai așteptase până când prețul fantezist, după părerea lui,scăzuse la un nivel mai rezonabil. Și mai așteptase puțin, știind că problemelegrupului care o deținea îi va face cu siguranță mai dispuși să accepte o ofertă multsub acel nivel – cu ceva timp în plus în care proprietarii să fiarbă în suc propriu.Cumpărarea și vânzarea clădirii – sau a orice altceva de fapt – erau o afacere,desigur. Dar era și un joc, unul pe care îi plăcea să-l joace, unul pe care îi plăcea să-lcâștige. Considera că jocul afacerilor era aproape la fel de satisfăcător și de amuzantca furtul.Cândva, furase ca să supraviețuiască, iar apoi continuase când devenise un altsoi de joc pentru că – la naiba! – era grozav de priceput. Dar zilele în care fura făceauparte din trecutul lui, și rareori regreta că ieșise din umbră. Era posibil să-și fi clădittemelia averii în acele umbre, dar îi adăugase multe niveluri, folosindu-se acum deputerea lor în plină lumină.Când se gândea la ce renunțase și la ce câștigase făcând asta, considera că făcusecea mai bună afacere din viața lui.Acum, stătea în mijlocul molozului celei mai noi achiziții, un bărbat înalt, cu untrup zvelt și disciplinat. Purta un costum perfect croit, gri cărbune, și o cămașăapretată, de culoarea fumului de turbă. Stătea alături de energicul Pete Staski, șefullucrării, și de voluptuoasa Nina Whitt, arhitecta-șefă. Muncitorii se agitau în jur,aducând unelte, țipând unul la altul peste muzica bubuitoare pe care Roarke oauzise pe nenumărate șantiere de pe planetă și din afara ei.― Are oase bune, spuse Pete mestecând o gumă de mure. Și n-am de gând să tecontrazic, dar trebuie să-ți spun pentru ultima oară că ar fi mai ieftin s-o dărâmăm șisă pornim de la zero.― Poate că așa este, fu Roarke de acord, accentul irlandez deslușindu-se încuvinte. Dar merită mai mult decât bila de demolare. Așa că o vom dezgoli până laacele oase, după care vom pune pe ele ce a proiectat Nina.― Tu ești șeful.― Chiar așa.― Și o să merite, îl asigură Nina. Mereu consider că asta este partea cea maiincitantă. Să dai la o parte tot ce și-a trăit viața pentru a putea începe să construieștidin nou.― Și niciodată nu știi peste ce dai în timpul demolării. Pete ridică un baros.Odată, am găsit o întreagă casă a scărilor închisă cu plăci aglomerate. Pe trepte erauvrafuri de reviste din 2015.Clătinând din cap, îi întinse barosul lui Roarke.― Tu ar trebui să dai primele două lovituri. Aduce noroc când proprietarul faceasta.― Ei bine, norocul e foarte important.Amuzat, Roarke își scoase sacoul și i-l dădu Ninei. Se uită la peretele zgâriat,murdar, cu graffiti ortografiat greșit: „Futui fututa de lume!“― Să începem chiar aici, de ce nu?Luă barosul, îi cântări greutatea, îl legănă spre spate și lovi în peretele de rigipscu o forță care îl făcu pe Pete să mormăie aprobator. Materialul ieftin se sparsescuipând praf cenușiu, vomitând bucăți gri.― Peretele ăsta n-a fost făcut conform normelor, comentă Pete. Mare noroc căn-a căzut singur. Clătină dezgustat din cap. Dacă vrei, poți să-i mai dai vreo douălovituri și o să se prăbușească de tot.Roarke se gândi că era ceva tipic doar oamenilor să fie atât de prosteșteentuziasmați de distrugere. Lovi din nou peretele cu barosul, împrăștiind micibucăți de rigips, apoi a treia oară. După cum fusese prezis, zidul se prăbuși. Înspatele lui se afla un spațiu îngust, cu pene de fixare subțiri – care nici ele nu erauconform normelor –, apoi un alt perete.
