Descriere
Despre împachetatul lucrurilor în valiză.Tot ce am port asupra mea.Sau: Tot ce-i al meu port cu mine.Am purtat tot ce-aveam. Dar nu era ce-i al meu. Fie că-mi folosea întraltscop decât cel prevăzut, fie că era de la un altul. Valiza din piele de porcera lădiţa gramofonului. Pardesiul era de la tata. Paltonul, cel cu un guleraşde catifea la gât – de la bunicul. Pantalonii bufanţi de la unchiul Edwin.Jambierele de piele de la vecinul, domnul Carp. Mănuşile verzi de lână de laTante Fini. Numai salul de mătase vişiniu şi trusa de voiaj erau ale mele,cadouri primite la ultimele Crăciunuri.Încă mai era război în ianuarie 1945. Înspăimântaţi că va trebui să plecîn toiul iernii la dracu-n praznic, la ruşi, oamenii voiau care mai de care să-midea câte ceva de luat cu mine, poate mi-o fi de oarece folos, chiar de n-ajutăla nimic. Fiindcă nimic pe lume nu te putea ajuta. Şi pentru că, inevitabil,eram pe lista ruşilor, fiecare mi-a dat câte ceva formându-şi propria lui opinie.Iar eu luând lucrurile, mi-am zis la cei şaptesprezece ani ai mei că plecareaasta vine la ţanc. Nu neapărat pe lista ruşilor, dar dacă n-o fi din cale-afarăde rău, îmi pică chiar bine.Voiam să ies din degetarul micului oraş unde toate pietrele aveau ochi.În loc să-mi fie frică, mă-ncerca un neastâmpăr ascuns. Şi-un sentiment devinovăţie, fiindcă lista care-i făcea pe-ai mei să dispere era un lucruconvenabil pentru mine. Ai mei se temeau să n-o păţesc printre străini. Intimp ce eu voiam să plec oriunde-ar fi, în orice loc care să nu mă ştie.Deja o păţisem. Mi se-ntâmplase ceva interzis. Un lucru anapoda,murdar, neruşinat şi frumos. Se-ntâmplase chiar în fundul Parcului cu Arini,dincolo de colina acoperită de gazon. Pe drumul spre casă mă dusesem înpavilionul rotund din mijlocul parcului, acolo unde în zilele de sărbătoarecânta fanfara. M-am aşezat acolo şi-am stat un timp. Lumina pătrundea prinlemnăria delicat cioplită. Am văzut spaima cercurilor, pătratelor şi trapezelorgoale îmbinate prin vrejuri albe cu gheare. Era tiparul rătăcirii mele şi tiparulgroazei de pe chipul mamei. În acest pavilion mi-am jurat: nu voi mai intraniciodată în acest parc.Dar, cu cât am căutat mai mult să mă-nfrânez, cu-atât mai iute m-amdus iar – după două zile. La randevu, cum i se spunea în parc.M-am dus la al doilea randevu cu acelaşi prim bărbat. Se numeaRÂNDUNICA. Al doilea era unul nou, se numea BRADUL. Cel de-al treilea senumea URECHE. A urmat AŢĂ. Apoi MIERLĂ şi ŞAPCĂ. Mai târziu IEPURE,PISICĂ, PESCĂRUŞUL. Apoi PERLA. Doar noi ştiam ce nume poartă fiecare.Sălbăticiunile-şi croiseră în parc cărare, iar eu treceam din mână-n mânĂ. Şiera vară şi mestecenii aveau pielea albă, în hăţişurile de iasomie şi soccreştea un perete verde de frunziş de nepătruns.Iubirea îşi are anotimpurile ei. Toamna a pus capăt parcului. Lemnul adevenit golaş. Randevuurile s-au mutat cu noi la baia comunală, Baia Neptun.Lângă poarta de fier atârna emblema ovală cu o lebădă. În fiecare săptămânămă-ntâlneam cu cel care era de două ori mai în vârstă ca mine. Era român.Era căsătorit. Nu-i voi spune numele, şi nu voi spune nici cum mă numeameu. Nu soseam în acelaşi timp – nici casieriţa dindărătul geamului plumbuit,nici pardoseala lucioasă de piatră, nici coloana rotundă din centru, nicifaianţa pictată cu flori de nufăr ori scara din lemn sculptat nu trebuiau săprindă de veste că ne dădusem randevu. Mergeam la bazin să înotăm cu toţiceilalţi. De întâlnit ne întâlneam abia la cabinele de sudaţie.Pe-atunci, cu puţin înainte de lagăr şi la fel şi după întoarcerea meaacasă până în 1968, când am părăsit ţara, orice randevu de-acest soi te costapuşcăria. Dacă m-ar fi prins aş fi primit minimum cinci ani. Pe unii îi prindeau.Direct din parc sau de la baia publică şi, după un interogatoriu brutal,ajungeau la închisoare. Iar de-acolo la Canal. Azi ştiu că de la Canal nu te maiîntorceai. Iar cine se mai întorcea totuşi era un cadavru ambulant. Senil şidărâmat, pierdut pentru orice iubire din lume.