Descriere
Nu ştiu cine a spus că, dacă o poveste are loc la Paris, atunci, sigur, e şi sex în ea. Nu aspus‑o el, dar Bernardo Bertolucci, regizorul care a făcut, între altele, şi Ultimul tango la Paris,ar putea oricând susţine această afirmaţie, mai ales că el este şi autorul filmului Visătorii (2003),care — chiar dacă nu face paradă de sex onctuos (vă mai amintiţi scena cu untul?) — nu facedeloc abstracţie de erotism. Evident, dacă e Bertolucci şi dacă e Paris, acesta nu poate ficonvenţional. Există chiar câteva close up‑uri pe penisul unuia dintre protagonişti, motiv, dealtfel, pentru care Jake Gyllenhaal, viitorul star din Brokeback Mountain (unde nu s‑a sfiit să deaviaţă unei pasiuni homosexuale explicite), a refuzat rolul Matthew. (Rolul a fost refuzat şi deLeonardo di Caprio, dar nu din exces de pudoare, ci pentru că actorul era ocupat până peste capcu filmările la Aviatorul.) Şi, pentru ca încărcătura de senzualitate explicită sau implicită să fie şimai mare, să precizez şi că rolul titular feminin, Isabelle, din filmul lui Bertolucci a fost jucat deviitoarea fată Bond, Eva Green...Totuşi, veţi spune, aceasta vrea să fie prefaţa unui roman! De ce, atunci, atâtea detaliilegate de film şi de filme? O, nu, nu e vorba de un irepresibil puseu de cinefilie, ci de însăşigeneza acestei cărţi. Înainte de a fi The Dreamers, a fost romanul The Holy Innocents, alaceluiaşi Gilbert Adair, ziarist londonez născut în 1944 la Edinburgh, dar care, între fatidicul an1968 şi 1980, a trăit la Paris, acel Paris al pasiunii devastatoare pentru cinematografie şi algustului juvenil pentru baricade despre care este vorba în cele două variante ale cărţii. O cartecare a fost remarcată de producătorii de film încă din varianta sa iniţială, dar a cărei ecranizare afost respinsă în mod repetat de către autor. Numai că nu‑l putea refuza şi pe Bertolucci, aşa căAdair a acceptat în cele din urmă, ba chiar a devenit scenaristul filmului The Dreamers/ISognatori.Succesul ulterior al filmului l‑a făcut pe Adair să fie nemulţumit de prima variantă a cărţiişi a rescris romanul, schimbându‑i şi titlul, devenit acelaşi cu al peliculei. Numai că, precizeazăautorul, nu e vorba despre o simplă convertire a scenariului într‑un roman (o aşa‑numită„novelizare”), ci de o operă care se vrea de sine stătătoare, având propria autonomie estetică.„Filmul şi cartea or fi ele gemeni”, zice el, „însă, ca şi gemenii ficţionali, Théo şi Isabelle, nusunt nişte gemeni identici”. Lucrurile sunt perceptibile la nuanţă (griul din carte şi griul din filmnu seamănă, aşa că mai bine sunt convertite în culori diferite — zice Adair), aşa cum suntvizibile în elemente structurale: finalurile sunt exact pe dos.
