Descriere
Totul a început cu un vis… Munţi înalţi… O clădire aşezată pe stânci, o clădire roşie, de un roşu stins, un roşu ca al soarelui în amurg; mai jos, hoituri de câini care putrezeau acoperite de un noian de muşte… Vântul îmi încovoia spinarea. In vis, stăteam în picioare, dar aveam impresia că mă aflu foarte sus, mai sus decât mine însumi, deasupra unui trup destul de delicat, uscat ca o aripă de fluture. Era trupul meu şi totuşi nu era al meu. Prin sânge îmi circula o nesecată ură, ce mă împingea din urmă să caut pe poteci un om pe care voiam să-l ucid cu bâta; ura era atât de puternică – un lapte negru clocotitor – încât până la urmă a dat pe dinafară şi m-a trezit. M-am regăsit eu cu mine însumi, doar cu mine, în aşternuturile mele obişnuite, în camera mea din Montmartre, sub un cer parizian.
Visul m-a amuzat. Numai că visul s-a întors. De unde vin oare visele? Şi pentru ce se năpustea acesta asupra mea? Noapte de noapte mă pomeneam bătând lungile drumuri pietroase cu răzbunarea aceea ascunsă în sufleT. Şi mereu aceleaşi hoituri de câini şi bâta din mâna mea care-l căuta pe omul pe care trebuia să-l doboare. A început să mi se facă frică. In mod obişnuit, visele apar, apoi se şterg. Visul ăsta părea să se instaleze definitiv! Începeam să frecventez două lumi, la fel de stabile, la fel de fixate: aici, la Paris, lumea la lumina zilei în care mă loveam de aceleaşi mobile, mă ciocneam de aceiaşi oameni, în acelaşi oraş; iar acolo – dar unde oare, acolo? — Lumea munţilor înalţi de piatră, în care voiam să ucid un om. Dacă visele se repetă în miezul vieţii trăite când eşti treaz, cum să nu crezi că e vorba de o a doua viaţă pe care o trăieşti? Oare ce poartă îmi deschisese mie somnul? Răspunsul a zăbovit doi ani până să capete chipul unei femei.