Descriere
In satul în care m-am născut, stîncile poartă un nume: Nava, Capul de urs, Capcana, Zidul şi, tot astfel, Gemenii, numiţi şi Sînii strigoaicei, dar mai cu seamă Piatra soldaţilor; acolo stăteau odinioară oamenii la pîndă cînd trupele îi urmăreau pe cei nesupuşi; nu există loc mai venerat sau mai încărcat de legende. Cu toate astea, cînd mi se întîmplă să revăd în vis peisajul copilăriei, îmi apare o altă stîncă. Seamănă cu un jilţ maiestuos, scobit şi parcă tocit în partea pe care se şade, avînd un spătar înalt şi drept care se coboară de fiecare parte în chip de braţe - este singurul, cred, care poartă nume de om, Stînca lui Tanios.
Multă vreme am contemplat acest tron din piatră fără a cuteza să-l ating. Nu din teamă de pericol; în sat, stîncile erau locurile noastre de joacă preferate şi, chiar de mic, aveam obiceiul să-i provoc pe cei mai mari ca mine la căţăratul în locurile cele mai primejdioase; nu aveam ca echipament decît mîinile şi picioarele goale, însă pielea ştia cum să ni se lipească de suprafaţa pietrei şi nici un colos nu ne ţinea piept.
