Unii oameni îşi pot provoca singuri plânsul. Eu îmi pot provoca singură spaima. Când eram copil - înainte să am propriii mei copii făceam asta gândindu-mă la moarte. Acum mă gândesc la stele. Mă uit la stele şi îmi imaginez universul. Apoi mă întorc la galaxia noastră şi după aceea la planeta noastră - rotindu-se prin acea imensitate. Rotindu-se la disperare. Şi preţ de o clipă nesiguranţa totală, pura improbabilitate a...
Unii oameni îşi pot provoca singuri plânsul. Eu îmi pot provoca singură spaima. Când eram copil - înainte să am propriii mei copii făceam asta gândindu-mă la moarte. Acum mă gândesc la stele. Mă uit la stele şi îmi imaginez universul. Apoi mă întorc la galaxia noastră şi după aceea la planeta noastră - rotindu-se prin acea imensitate. Rotindu-se la disperare. Şi preţ de o clipă nesiguranţa totală, pura improbabilitate a lucrurilor mă copleşesc. De ce ne putem agăţa ?
Noaptea trecută am visat că mă plimbam încă o dată prin casa în care a copilărit tatăl m eu: sub picioarele mele - marmura rece din holul de la intrare, deasupra capului meu - plafonul înalt din grinzi de lem n: mii de flori pictate strălucind întunecat în înalt. Şi mai era terasa cu grilaj de lemn a haramlek ^ului, iar dincolo de lemnăria bogat ornamentată am zărit umbra unei femei. Apoi uşa grea din spatele meu s-a deschis dintr-odată şi m-am întors: proiectată pe un dreptunghi strălucitor de lumină, am văzut (aşa cum nu mai văzusem niciodată în viaţă) silueta înaltă, cu umeri laţi, a străunchiului meu, Sharif Basha al-Baroudi, şi, când mi-am deschis ochii şi mi-am tras cearşaful alb şi apretat până sub bărbie, l-am văzut oprindu-se, dându-şi jos tarbush1 2-ul şi întinzându-1, împreună cu bastonul lui din lemn de abanos, servitorului nubian care se înclina în faţa lui, rostind cuvinte de bun venit. A aruncat o privire la parmalâcul terasei şi a înaintat spre mine şi pe lângă mine, pierzându-se în umbrele micului vestibul despre care ştiam că ducea la scările dinspre camerele femeilor. N-am mai pus piciorul în casa asta de când fiul meu cel mic avea nouă an i; cu zece ani în urmă. Ii plăcea la nebunie casa şi, privindu-1 cum se juca şi explora în timp ce paznicii muzeului se uitau la el cu bunăvoinţă, m-am trezit întrebându-mă: şi dacă am fi păstrat-o ?
Dar asta nu este povestea mea. E o poveste ivită dintr-o cutie; un cufăr învelit în piele care a călătorit de la Londra la Cairo şi înapoi. Care a stat mulţi ani în debaraua unui apartament din Manhattan, apoi a găsit din nou calea de întoarcere şi a poposit pe podeaua livingului meu, aici, în Cairo, în primăvara anului 1997. E povestea a două femei: a lui Isabel Parkman, americanca, femeia care mi l-a adus, şi a Annei Winterbourne, englezoaica, străbunica ei, căreia i-a aparţinut la început. Şi dacă mă amestec în ea, o fac doar aşa cum a făcut-o şi bunica mea acum un veac, când a spus povestea iubirii fratelui ei.
Zi după zi am despachetat, am desfăcut, am dezlegat. Am stat pe podea împreună cu Isabel şi ne-am minunat de eleganţa pliseurilor de pe rochiţa de bebeluş pe care am găsit-o, de fineţea mărgelelor şiragului de mătănii din lemn de santal eliberate din geanta lor de catifea, de lustrul suporturilor de lumânare din sticlă. I-am tradus pasaje din tăieturile din ziarele arăbeşti. Am vorbit despre timp şi iubire, despre familie şi pierdere. Am dus jurnalele şi hârtiile în dormitor şi am citit şi răscitit cuvintele Annei. Aproape că le ştiu pe de rost. îi aud vocea şi o văd în miniatura din medalion: portretul mamei căreia îi semăna atât de mult.
La masa de sub fereastră, am potrivit cheia din geanta de pâslă în încuietoarea delicată a jurnalului maro, am răsucit-o şi m-am trezit dintr-odată într-o toamnă englezească din 1897, iar sufletul zbuciumat al Annei stă deschis în faţa mea:
...şi totuşi, îl iubesc cu-adevărat, în sensul că îi doresc numai binele şi dacă mi-ar sta în putere să-i ofer o soartă mai fericită şi mai multă mulţumire în suflet, aş face-o din toată inima, aş face totul cu un entuziasm plin de voioşie... Dar, ca să fiu dreaptă, trebuie să spun că am încercat. înţelegerea mea - în special în ceea ce priveşte 21 bărbaţii — este, prin forţa lucrurilor, limitată. însă în limitele ei am încercat din răsputeri - încerc din răsputeri-să fiu o soţie şi o tovarăşă credincioasă şi iubitoare... Nu e aşa cum am crezut că va fi când eram fată - doar acum doi ani — când stăteam lângă pavilion şi îl urmăream, iar sufletul mi se umplea de bucurie când arunca zâmbind câte o privire în direcţia mea după o alergătură bună sau când călăream împreună şi piciorul lui îl atingea pe al meu.